Valeriu Cristea 
La Corabia – mic oraș de provincie, de fapt un orășel ce nu excela în domeniul iluminatului public, obligat pe deasupra în acei ani, ca toate localitățile țării de altfel, să respecte legea camuflajului – cel mai mult am suferit din cauza întunericului.
După ce seara, la culcare, se stingea lampa cu gaz (micșorînd mai întîi fitilul cu ajutorul unei rotițe zimțate și apoi suflînd cu putere în orificiul sticlei), în odaie se instaura o beznă atît de compactă încît toate eforturile mele, din ce în ce mai disperate, de a desluși cît de cît ceva, de a descoperi măcar o zonă de întuneric de o mai mică opacitate nu serveau la maximum. Întunericul, bezna nu făceau nici un compromis.
Mă apuca o spaimă cumplită, simțeam că mă înăbuș. Ma înecam pur și simplu în acea noapte neagră care mă acoperise și acoperise totul în jur, nemailăsîndu-mi nici un reper, nici o putință de salvare, muream. Era de fapt o nouă întîlnire cu moartea, bezna aceea atît de totală încît părea definitivă, fiind o foarte eficientă și plastică figură de stil a morții, o metonimie în care efectul sugera cauza. Odaia devenise un mormînt insuportabil.
N-am scăpat de această anxietate decît atunci cînd mama, aflîndu-mi suferința și înțelegîndu-mă (spaima mea putea trece ușor drept un capriciu de copil răsfățat), a luat, spre marea mea liniștire, obiceiul binecuvîntat de a aprinde în fiecare seară, înainte de stingerea lămpii, un miraculos opaiț sau o miraculoasă candelă.
Oricît de măruntă, sursa de lumină ocrotitoare izbutea să spargă blocul de întuneric terifiant ce mă apăsase pînă atunci; odaia redevenea odaie, o odaie nocturnă, e adevărat, dar care nu mai avea nimic comun cu un mormînt. Acum, în ea, somnul era din nou posibil. Pentru a doua oară, puternică și milostivă, mama a îndepărtat de mine prematura teroare a morții.
—
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
