Învinși de destin

Era una din zilele mohorâte din acea toamnă.. Stăteai în fotoliul din sufragerie, cu o carte în mână, dar știam că nu te poți concentra.. Îți simțeam respirația grea.. Probabil regretai cuvintele pe care mi le-ai aruncat fără vreo urmă de rațiune… Eu stăteam rezemată cu capul pe fereastră, priveam cerul… Era înstelat în seara aceea… stelele au fost întotdeauna o pasiune a mea… chiar ai creat un mic univers deasupra patului nostru, așa puteam privi în fiecare seară stelele, împreună. Nu am mai suportat tăcerea și m-am așezat pe marginea fotoliului.. Te priveam liniștită…. Cât de norocoasă eram să te am… Aveai părul ciufulit şi ochii triști urmăreau absenți rândurile din carte… Ți-ai ridicat ușor privirea și m-ai tras spre tine… „Îmi pare rău! Ești perfectă, Maria.. Iar eu nu pot trece de stadiul de om defect! … dar te iubesc! Te iubesc sincer!” Te-am strâns în brațe și am simțit apoi strânsoarea ta… mult mai puternică… Mă simțeam fericită… Un sentiment de liniște m-a cuprins în momentele acelea… Am adormit acolo, în fotoliul nostru, îmbrățișați și fericiți. Eram cu adevărat fermecată de tine, simțeam o dragoste puternică, invincibilă. Îmi era bine cu tine și nu îmi doream nimic altceva! Nu mai simțisem până atunci o dragoste atât de gravă, permanent prezentă în sufletul meu.. îmi dădeam seama că nu mă voi putea despărți niciodată de tine.. că sunt legată de tine până la moarte, în sensul concret al cuvântului…

 Chiar și acum, după 6 ani de la despărțirea noastră, dragostea noastră există, ea trăiește undeva în inimile noastre… simpla ei existență continuă să ne chinuiască permanent, să ne deprime de undeva, de departe…. Cât de tristă a fost ziua în care ți-ai anunțat plecarea, printr-o simplă scrisoare de adio. Îmi amintesc și acum, rândurile scrise neglijent, în grabă… Îmi spuneai că pleci și mă rugai să nu te caut, îmi mulțumeai pentru dragostea mea și îmi mărturiseai cât de fericit ai fost în acest timp.. În zadar am încercat să aflu motivul plecării tale… Ai dispărut și târziu am aflat că te-ai mutat și că ești fericit… Ai o soție inteligentă, devotată, care te iubește sincer… M-am bucurat să aflu că ești bine și m-a întristat gândul că probabil m-ai uitat.. Am încercat să trăiesc în absența ta și m-am refugiat în tainele scrisului.. Întotdeauna scrisul a însemnat pentru mine eliberarea sufletească de care aveam nevoie în momentele grele.. Reușisem primul roman, era povestea noastră.. îl scrisesem cu gândul că vei da peste el, într-o zi, în librăriile din Londra și te va cutremura numele meu, stârnindu-ți curiozitatea de a afla povestea din spatele coperților verzi.

Mi se făcuse dor de Londra… sau poate îmi era dor de tine.. Londra era orașul în care ți-ai găsit tu fericirea.. Destinul a hotărât să te întâlnesc în librăria din centrul orașului.. Erai însoțit de o domnișoară foarte frumoasă, îți semăna.. Fetița m-a recunoscut și a venit spre mine, m-a rugat să îi povestesc ce s-a întâmplat cu personajele din carte, explicându-mi entuziasmată cât de mult i-a plăcut romanul Învinși de destin. Ai strigat-o cu o voce impunătoare Maria… Inima mi s-a oprit pentru câteva clipe… O chema Maria.. Primul tău copil, fetița ta, îmi purta numele… I-am spus Mariei că personajele au rămas separate pentru totdeauna, fără vreo şansă la o viață nouă, încercând și ea, și el să fie fericiți.. el a reușit, ea însă a rămas singură, dar nu tristă, mai de grabă mulțumită că a avut șansa de a iubi necondiționat… Maria mi-a mulțumit și a plecat în grabă la tine.. nu ai avut curajul să te apropi, probabil ți-a fost frică să-mi întâlnești privirea… Te-am văzut ieșind pe ușă… câteva lacrimi mi-au mângâiat fața și am ieșit în grabă din librărie. M-am întors înapoi în țară după cinci zile, nereușind să schimb nici măcar o vorbă cu tine.. întâmplarea din librărie m-a liniștit enorm… Acum știam sigur… Nu m-ai uitat….

Sursa foto: danielapatrascu.files.wordpress.com