Daniel Samuel Petrilă 
Primul american care a obținut Premiul Nobel pentru Literatură, în anul 1930, a fost romancierul, nuvelistul și dramaturgul Harry Sinclair Lewis (7 februarie 1885 – 10 ianuarie 1951). Premiul i-a fost acordat pentru „forța și plasticitatea artei lui descriptive, precum și pentru darul de a crea cu ascuțime și umor personaje reprezentând tipologii noi.”
În 1926, datorită romanului Arrowsmith (1925), un foarte important roman al său, i se oferă Premiul Pulitzer – tot pentru literatură, așadar -, însă scriitorul îl va refuza. Modul în care critică societatea americană în acest roman, subliniind aspectele cu adevărat condamnabile ale societății, este același și când vine vorba de contextele cotidiene publice ale acesteia: neduplicitar, deținând o tenacitate pătrunzătoare (o caracteristică a puținilor scriitori din epoca respectivă) și dându-și cărțile pe față, acesta își înfruntă juriul. Scriitorul era de părere că juriul este singurul vinovat de distrugerea literaturii americane autentice.
Un alt roman celebru, incisiv datorită spiritului de observație caracteristic romancierului, este Babbitt (1922) – neconformistul scriitor îl radiografiază aproape exhaustiv pe tipul conservator și materialist. Parcă nu e nimic surprinzător în legătură cu talentul lui Sinclair Lewis, deoarece, încă din 1920, anul în care este publicat romanul Main Street, opera sa își pregătește tacticos viitoarele Câmpii Elizee. Se pare că Sinclair Lewis deține calități de prozator încă de la naștere, prin temele pe care acesta le abordează în cărțile sale, prin acuratețea rostirii ș.a., literatura sa devenind cunoscută și în spațiul european. Iată ce scria The Times după apariția romanului: „[Lewis …] a administrat Statelor Unite un pumn drept în plexul solar, a imortalizat un personaj tipic american şi a adăugat limbii noastre câteva cuvinte care au devenit monedă curentă.“
***
„Omul care începea să se trezească acum pe veranda unei vile în stil colonial olandez din Floral Heights, cartierul rezidențial al Zenith-ului, nu avea însă deloc aspectul unui uriaș.
Numele lui era George F. Babbitt. Avea acum, în aprilie 1920, patruzeci și șase de ani și nu știa să facă nimic cu mâinile sale, nici unt, nici pantofi, nici versuri, dar se pricepea să vândă case la prețuri mai ridicate decât le dădea clienților săi mâna să plătească.
Capul îi era mare și fața trandafirie, iar părul brun, rar și uscat. Când dormea, căpăta un aer copilăros, în ciuda zbârciturilor și a urmelor roșii lăsate de ochelari de o parte și de alta a nasului. Nu era gras, dar era foarte bine hrănit; obrajii îi erau plini, iar mâna lui albă, care se odihnea în voie pe cuvertura kaki, cam grăsulie. Avea înfățișarea prosperă, lipsită de orice romantism, a unui bărbat căsătorit de mult; la fel de puțin romantică era și veranda în fața căreia se aflau un ulm singuratic, de înălțime mijlocie, două peluze întinse, o alee asfaltată și un garaj din tablă ondulată. Cu toate acestea, Babbitt o visa din nou pe zâna cea mică, și pentru el visul acesta era mai romantic decât o priveliște cu pagode roșii pe țărmul unei mări de argint.
Zâna cea mică îl urmărea de ani buni. În persoana lui, în care ceilalți nu-l vedeau decât pe Georgie Babbitt, ea vedea un tânăr frumos și îndrăzneț. Îl aștepta la umbra unor boschete misterioase. Ori de câte ori reușea să se strecoare din casa de oaspeți supraaglomerată, alerga la ea. Soția și prietenii lui căutau să-l oprească, dar el scăpa zburând cu zâna alături, și în cele din urmă se tolăneau împreună undeva pe coasta umbrită a unui deal. Era atât de zveltă, atât de slabă, atât de entuziastă! Îi spunea că-i vesel și curajos și că-l așteaptă să plece departe…”
[Fragment din Babbitt, de Sinclair Lewis]
