Aurel Chiorean 
Am pleoapele grele, iubito, de vină,
nu-mi vine să mor
de atâta splendoare,
te simt depărtare într-o zare
străină
şi albul de iarnă cu zăpadă mă doare.
Mă doare povestea luminii
de ceară,
şi tu parcă dori, femeie mister,
îmi vine aşa, într-o zi
către seară,
să plâng, să blestem la o poartă,
un cer.
Mă dezbraci de tăcere
discret şi tenace,
călcându-mi nisipul
la porţi de sărut,
la mese ascultarea e lunga mea
pace,
cu arderi de soare din bulgări
de lut.
