Valeriu Cristea 
De anul nou (1944?), la Galați, am fost cu sorcova la niște cunoștințe de-ale părinților, ce locuiau într-o casă modestă, de modă veche, cu scară la intrare și cu verandă cu geamlîc. De chipurile acelor cunoscuți nu-mi mai amintesc, după cum nu-mi mai văd nici sorcova pe care trebuie s-o fi avut în mînă și nu-mi mai aud urarea pe care trebuie s-o fi rostit atunci. Țin minte doar obiectul cu care m-am ales de pe urma acestui prim „mers cu sorcova”, un nou debut al copilăriei mele: o enormă (așa ni se părea) și grea, masivă și splendidă monedă de metal galben, cu bogate incrustații. Nu mai știu cît valora (dar oare chiar circula o asemenea bijuterie?), însă mie mi se părea de mare preț, neprețuită, extraordinar de frumoasă.
Această amintire numismatică are o „coloană sonoră”, se leagă în memoria mea de o melodie care începe cu (sau în care se repetă) cuvintele „Floarea soarelui”, una dintre cele mai tulburătoare melodii din cîte cunosc. S-o fi cîntat atunci, cînd am mers cu sorcova, în locul tradiționalei urări? Nu știu. Sigur e că scara cu geamlîc, moneda aceea strălucitoare și mare cît un disc și incomparabila melodie despre „Floarea soarelui” alcătuiesc, printre amintirile mele, un bloc, un conglomerat de impresii imposibil de desfăcut.
—
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
(sursa foto: thegoldbullion.co.uk)
