Ioan Gh. Tofan 
-fragment din capitolul II al romanului Pe malul de lut al fluviului (Călătorii paralele II)-
Cei trei băieţi înlemniră. Ştiau că Tudose era în puşcărie de când îl înjunghiase cu şunda¹ , în parcul de roşcovi sălbatici din Piaţa Veche, în urmă cu mulţi ani, pe un găinar care încercase să-l trişeze la barbut cu nişte zaruri măsluite, neştiind pe cine voia să tragă în piept, iar ăla o mierlise. Părinţii băieţilor se foloseau de numele lui Tudose criminalul, ca de o sperietoare, ori de câte ori făceau năzbâtii, încă din vremea când nu mergeau la şcoală. Ionel se uită pe furiş la treptele de piatră albă ce coborau în curtea Precistei şi i se năzări, pentru a doua oară, că rânjeau batjocoritor. Fără îndoială, dacă viitorul avea să evolueze cu personaje ca Teu şi Tudose în preajma lor, curtea acelui străvechi lăcaş ortodox restaurat, ce continua să fie închis şi în acel an, 1961, avea să devină o altă Curte a Miracolelor, ca aceea descrisă într-o carte de un francez, pe care o citiseră mai toţi din gaşcă, pe când mai erau la şcoala elementară, despre un cartier rău famat al Parisului, unde şuţii şi bandiţii făceau legea. Neîndoielnic situaţia devenise cam albastră. Teu combinat cu Tudose, nici că puteau să-şi închipuie asociere mai periculoasă!
-Când i-au dat drumul din pârnaie? întrebă încruntat Ionel.
-Alaltăieri, ne zicea aseară babacu’. Unşpe cotolani² pe muchie, cică ar fi stat priponit. Ar fi trebuit să rămână înăuntru mai mulţi ani, dar i-au mai redus din bulău pen’ c-a ieşit la muncă, răspunse Neluţu.
-Aha! Băi, fraţilor, hai că mai avem de făcut ceva pe ziua de azi, zise deodată Ionel, străpungându-i cu privirea pe ce doi părtaşi la închipuita spargere.
Aceştia pricepură şi îi întoarseră imediat spatele lui Neluţu.
-Hei, aşa ne-a fost vorba? Unde vă cărăbăniţi? protestă prietenul lor.
-Venim repede. Dacă Teu apare mai devreme în curtea bisericii, cu sau fără Tudose, spune-i că ne-am dus să rezolvăm…treaba aia, îi răspunse misterios Izu.
-Ce treabă? Staţi aşa! Sunteţi sonaţi? Cu ce vrăjeli îl îmbrobodesc pe tata? Ştiţi doar că e în tura liberă. Dacă nu apar în juma’ oră, mă căpăceşte.
-Las’ că nu-i prima oară. Dacă te cari, ai să mai vezi sabia la paştele cailor, îl ameninţă Ionel.
-Hai că rămân până apare Teu. Să mori tu, Corbi, dacă nu mi-o aduci mâine?
Băieţii însă nu-l mai auziră, de parcă ar fi avut dopuri în urechi, urcând grăbiţi micul vad al străzii Ghica Vodă, care dădea în uliţa Deşteptării. Neluţu Zamfir, zis Zamba, Ţampa sau Ţămpălău, rămase pe loc, uitându-se lung după ei, dezamăgit şi resemnat.
-Îţi dai seama că tembelul, cu gândul la sabia aia, nu pleacă de-acolo pân’ ce nu vin Teu şi Tudose? Dacă ăia se pilesc, o să-i aştepte mult şi bine. Altceva nu puteai să scorneşti? se repezi Izu, după ce se îndepărtară suficient de mult.
-Dar n-am făcut mişto. Chiar am o sabie acasă. Am săltat-o în urmă cu trei ani din magazia lui nea Bratosin, un moş care a locuit în aceeaşi curte cu mine, pe Română. Tu de unde dracu’ ai scos suta aia? Să fac pe mine de râs, când i-am văzut mutra lui Neluţu!
-Mi-a dat-o bătrâna s-o schimb la „Pâine”. Bine că mi-ai amintit. Din Deşteptării o tăiem la deal, pe strada Roşiori. Schimb sutarul la „Alimentara” de la Gradea³.
-Păi nu-i piaţa noastră mai aproape? Facem paşi pe Roşiori, dar în sens invers, iar dacă trecem de părculeţul găzăriei din faţa Bisericii Militare şi de casa lui nea Postolache stahanovistul, ajungem în Piaţa Veche cât ai zice peşte.
Ştia tot cartierul de diploma de fruntaş stahanovist a dulgherului care lucra la Şantierul Naval (tatăl unuia din prieteni), expusă la geam, prin anii ‘50, în camera de la stradă a casei lui de pe strada Grigore Ghica. O îndepărtase mai târziu, dar nu scăpase de renume.
-Şi dacă dăm nas în nas cu bagabonţii ăia doi?
-Ai dreptate, Izule. Şi la Gradea are pâine proaspătă.
-N-ai zis cum te-ai învârtit de sabie. Termină povestea.
Ionel le detalie cum procedase. Toate magaziile chiriaşilor din curte erau lipite una de alta şi aveau acoperişul înclinat într-o singură parte. Proprietarul fixase, pentru poduri, grinzi orizontale deasupra fiecărei magazii, dar nu mai bătuse scânduri deasupra lor, renunţând şi la pereţii despărţitori ai podurilor, dar nu şi la cei ai magaziilor. Pentru Ionel a fost floare la ureche să cotrobăiască încăperile, când nu erau chiriaşii în ele. Din magazia de lemne a familiei, se căţăra pe grinzi şi ajungea unde voia. Sabia subtilizată din magazia bătrânului avea ştanţat pe lamă anul 1876. Mai şterpelise atunci şi o monedă mare şi grea de alamă, cu efigia împăratului Franz Josef pe revers. Gândul că îşi însuşise ceva care nu-i aparţinea şi o să fie descoperit într-o zi, nu prea-i dăduse pace, cât timp trăise bătrânul.
-Nu s-a prins hodorogul că l-ai făcut? întrebă Şoni.
-Habar n-am. Mi se părea că se uita cam urât la mine când mă împiedecam de el prin curte. Parcă-l văd! Abia mergea, tuşind, băşind şi sprijinindu-se-n baston. Oare mă ghicise sau nu? mă întrebam de fiecare dată. Am răsuflat uşurat când a dat colţul, recunosc, dar totuşi mi-a părut rău de el, pe onoarea mea! A fost un moşneag de treabă, concluzionă Ionel, cu hotărâre în glas.
-Hai că-i bună asta! Te cred şi eu c-a fost salon. Te dibuise moşul, sunt convins, dar nu te-a turnat babacilor. În schimb te pedepsea cu privirea, atunci când dădeai peste el prin curte, zise Izu, mucalit.
Adăugă:
-Care-i mersul cu Teu şi Tudose până la urmă? E musai să ne ascundem o vreme şi să nu mai călcăm prin curtea bisericii?
-Normal! Dacă Teu s-a înţeles să intre în afaceri cu el, treaba-i mai mult decât nasoală. E foarte nasoală! Vasilica mi-a zis că abia aşteptă să ne bage în mişmaşurile lui. Poate ieşi urât de tot! trase concluzia juniorul Corban.
Zis şi făcut. Timp de o săptămână cei trei băieţi se întâlniră numai în oraş, evitând curtea bisericii Precista. Izu fu apoi cel care veni cu ştirea care le aduse liniştea. Teu încercase într-o noapte, împreună cu alt derbedeu, să spargă depozitul I.C.R.M.-lui din Piaţa Veche, dar o patrulă de miliţie îi prinse în flagrant. Curând aflară că al doilea borfaş, care-l secundase pe Teu, nu era Tudose. Poate că anii grei de puşcărie, ispăşiţi pentru crimă, îl cuminţiseră pe ucigaş ori acţiunea în sine nu era de calibrul unuia ca el. Cel puţin acestea erau aparenţele. Tudose se angajă apoi în valea oraşului ca dublător la Uzina de tablă subţire Cristea Nicolae, fostă Titan înainte de naţionalizare, acolo unde puşcăriaşii cei mai fioroşi erau obligaţi să muncească după ce-şi ispăşeau pedepsele. Când ajunse în anul III la Şcoala Profesională a Combinatului Siderurgic Galaţi, făcând practica la uzina de tablă subţire, Ionel descoperi cât de grea era munca laminatorilor de acolo, dar mai ales cea a dublătorilor, cei care desfăceau cu cleştele tablele lipite una de alta, abia laminate, încă incandescente. De aceea poate i se mai spunea uzinei şi Moara Dracilor.
Revenind în curtea bisericii Precista, care nu avea să devină o Curte a Miracolelor, aşa cum îşi imaginase la un moment dat Ionel, băieţii îl vedeau uneori pe Tudose cum se întoarcea de la uzină, mergând agale, cu ochii în pământ şi cu un chiştoc uitat în colţul gurii. Basca trasă pe frunte până la rădăcina nasului şi faţa cioplită parcă de dalta unui sculptor care uitase apoi s-o mai finiseze, îi accentuau portretul de om deosebit de aspru şi nesociabil. Dacă se întâmpla să dea nas în nas cu băieţii, părea să nu-i observe. Privea prin ei ca prin sticlă. Pentru câteva secunde, orice făceau înainte, adolescenţii încremeneau, urmărindu-l până dispărea.
Ionel apăru cu sabia la biserică, înfăşurată într-un sac de pânză, dar nu a doua zi, după cum făgăduise. O trecură în mâini, de la unul la altul, cel mai încântat fiind Neluţu Zamfir. Apoi Izu puse batista pe ţambal. Îi dezvălui lui Ţămpălău, apăsînd consoanele cu satisfacţie, că spargerea la care luaseră parte cei trei prieteni, nu a avut loc vreodată. Izu o şterse din loc, cu două secunde înainte de a percuta Neluţu. Avansul luat nu-i folosi însă la nimic. După două ture de alergat în jurul bisericii, Zamfir puse gheara pe micul evreu, târându-l cu capul prins ca într-o menghină, la subraţ, până pe lespedea dinaintea intrării în biserică, ca pe un eşafod.
-Ce crezi, îi dă castane pe gulie pentru miştouri sau pentru că i-a zis Ţămpălău? îl întrebă Ionel pe Şoni.
-Şi pentru una şi pentru alta, nu ţi-e clar?
Era celebră în gaşcă aversiunea lui eNluţu faţă de supranumele şi derivatele acestuia, pe care i le născocise Izu, deşi el nu ezita să le folosească pe ale băieţilor din cartier. Deosebirea era că aceştia nu se supărau deloc. Dimpotrivă găseau că poreclele îi individualizau, dându-le, dacă nu faimă, măcar personalitate. Numai lui Neluţu Zamfir i se urca sângele în cap, gata să facă explozie, când le auzea pe ale lui. Cu cât se supăra mai tare, cu atât avea mai mult parte de ele. Devenise ţinta predilectă a farselor puse la cale de băieţii din Piaţa Veche.
1-Cuţit (argou)
2-Ani de închisoare (argou)3- Locaţia unui magazin ALIMENTARA din Galaţi, numit aşa după numele fostului proprietar.
Sursa foto: zeceintop.ro
