O cunosc după albastru

Deasupra târgului se ridica dealul Cămărășeștilor, cu biserica lui albă şi cu cimitirul tăcut. Erau cândva castani mulţi de o parte şi de alta a uliţei pe care oamenii urcau aici, pentru ultima oară, în sicrie de lemn…  Calc azi pe frunze. Aleile sunt năpădite de iarbă.
Abia discern, pe lemnul  scorojit şi strâmb, câteva litere neşterse de timp. Plouă mărunt şi îmi dau seama că, pe crucea udă, pot recompune numele ei întreg. Mi-o amintesc. O scot din memorie ca dintr-un cufăr greu peste care s-au prăvălit stâncile ascuţite ale uitării. Nu mă doare. Nu mă sperie. Nu mă tulbură. Mă alină. Întâlnirea cu ea îmi spune că am fost şi eu cândva copil. Aproape uitasem…
Era masivă, greoaie, lăbărţată, se tânguia mult şi îşi târa mereu picioarele. Gâfâia şi mirosea amărui, a pelin strivit şi a căcăreze de capră. “ Margo, Margo, nu mai pot, fetiţă! Uite cum mi s-au umflat picioarele! Cât buştenii mi s-au făcut,  mă, fata mea, mă!” Şi îi arăta mamei, ridicându-şi mult fusta aspră şi mototolită, picioarele devastate de vene vinete şi groase cât nuielele bătrâne de vişin. Le arăta oricui se ivea pe drumul prăfos, dar nimeni, asemenea mamei, nu o putea ajuta cu prea mult.
Bătea un soare pieziş până dincolo de marginea sălciilor, eu scobeam cu talpa goală un smoc de iarbă  crescut printre pietrele drumului. Şi  mă plictiseam. Văd toate astea ca printr-un geam spălat de ploaie. Eram un copil singuratic, senzitiv, aproape tâmp. Tăceam mult şi simţeam ascuţit. Mă dureau culorile, mirosurile lumii, sunetele.  Mama mă ţinea strâns de mână, să nu scap iarăşi şi să fug până la fântâna largă, abia săpată în curtea bunicilor, acolo unde descoperisem eu, aplecandu-mă mult şi sinucigaş deasupra ei, că toate cuvintele sunau straniu când erau rostite în străfunduri, mai ales hohotele de râs, mai ales ţipetele, mai ales numele meu rostit în şoaptă, izbit sec de oglinda apei şi întors mereu, incomplet, înspre mine…
Parcă era mereu  toamnă cu fructe zdrobite când ieşeam pe drumul acela pietros din faţa casei. Chiar şi iarna mirosea aşa, numai că deasupra gerului se subția  dogoarea lemnului ars în sobe  şi un fel de muţenie  sfântă,  asemănătoare somnului de prunc abia născut.
Toate lucrurile erau în târgul acela  nesfârşite,  toate distanţele erau neasemuit de lungi şi toţi oamenii  erau pentru mine la fel: infinit de bătrâni. Toţi aveau palme cât lumea de mari, crăpate, înţepenite,  aspre.  Eu le simţeam cât uşile de  biserici,  şi poate chiar aşa erau, dacă nu cumva în ele se pogorâseră viile dealurilor, cu frunze cu tot si cu toate mucegaiurile  pădurilor. Adunau  bălegar, iarbă şi troscot. Mânau vitele. Frământau pâine. Spărgeau lemne, până se umplea valea cu fulgi şi cu pulbere de lemn… pentru că vântul nu înceta niciodată să bată în acel târguşor, abia un pic mai mare decât un sat… şi uneori  praful lemnului  era des ca ninsoarea, îţi intra în păr şi te încărunţea. Mirosea a multă linişte şi a rugăciune. Nu ştiu unde s-au topit azi toate astea.
Lângă porţile sărăcăcioase,  la sfârşitul verii, veneau carele cu porumb. Auzeam de departe, de lângă arinii sub care îmi plăcea să mă ascund, cum erau strunite şi îndemnate cu icnete brutale, animalele. Pe şuviţe de aer zburau înspre mine fire lipicioase de mătase de porumb, din care vecina Lioara, văduvă de când lumea, mă învăţa să fac ceai pentru rinichi. Nu fusese niciodată mamă şi am înţeles abia târziu cât de sfâşietor de mult îi lipsise un prunc. I-am văzut degetele împreunate când au dus-o la îngropare şi, dintre ele, o lumânare stinsă de vânt mi-a amintit ceva din culoarea amiezii pe sfârşite. Cred ca atunci s-a încheiat și copilăria mea. I-am pus o floare de cicoare lângă preşul din cârpe, singura cicoare crescută pe şanţul dogorit de căldura unui august în flăcări, şi i-am spus şoptit, să mă audă doar ea şi somnul ei: „săru’mâna, tanti. Dormi!”
Abia acum, după zeci de ani, călcând pe aleea unde a fost cândva casa ei mică , aproape surpată, din care nu a mai rămas nici măcar o urmă, parcă o aud: „Fă, fată, mâine-poimâine te măriţi! Ia seama la lucruri, nu sta ca putoarea! De la porumb iei mătasea şi o pui la fiert şi spui Tatăl nostru, ca să ai leac de boală de udătură. Pe copiii tăi o să îi dregi de bube dacă le pui zeamă de năgelariță pe mâini şi pe coate. Cască ochii, că eu nu-ţi mai spun a două oară!”  Dar îmi spunea de câte ori mă întâlnea prin umezeala  primăvăratică a pădurii de lângă casă, sau aiurea, prin praful înecăcios al drumului, sau la poartă. Singure eram amândouă. Ea, și mai mult. Ea nu avea cui spune  ce învăţase.  „Fă, ştii ce e asta? Zi! Stii? Nu ştii? Păi vezi că eşti proastă? E cicoare. Ţine minte de la mine, că-i ultima oară când îţi spun,  e cicoare. Mâine-poimâine eu pun mâinile în piept, dar tu să ţii minte că asta e cicoare. O cunoşti după albastru.”
A fost prima poezie care s-a scrijelit  în inima mea şi prima nevoie inefabilă de a retrăi ceva fără contur, fără limite, cu întreţeseri, sfârşiri şi reveniri, dar foarte, foarte îndepărtat, cum eu sunt eu acum de mine, de zilele mele şi de toţi oamenii din vremurile de atunci. Dar, de câte ori văd o floare de cicoare, îmi aduc aminte de vremurile acelea și de ninsorile ei cu fulgi de lemn. Acolo e copilăria mea. O cunosc după albastru…

(sursa foto: i.ytimg.com)