Scrie-mi, iubito…

Aş vrea să îmi scrii povestea. Poate aşa s-o împlini, din mâna ta. Fă-o simplă şi curată, fără zorzoane şi durere, fără strigăte şi luptă. Încearcă tu, iubito, că mâinile mele n-au ştiut suficient, iar gura mea s-a stins degeaba. Cărarea mea  străbate un trecut şi mă dezleagă azi de secundele reci, de furtuni de cuvânt, de munţii de gânduri, de graniţele de punţi. Rana din mine încă este cetate şi eu te locuiesc cu frică sub umbre, cu cele mai mari temeri şi cele mai puternice dorinţe … dar tăcerea îmi este încă amară. Tu, numai tu, mi-ai dat nespusa ta aromă de vară, aruncându-mă într-un lung amestec de pofte, până sub dealurile lungi, într-un asfinţit. Copacii s-au strecurat în mine şi au devenit file de carte, dăruindu-se cuvântului rostuit în poeme pentru citire. Cu ei îţi scriu tăcerea care mă cuvântă. Nu ţi-am cerut niciodată să fii martorul neliniştilor mele, nici dorul pietrelor păcat şi nici să îmi explici misterul zborului de păsări peste ape. Ţi-am cerut doar atât: să-mi înţelegi iubirea, aşa cum şi eu îţi iert frumuseţea, când rana mea în rana ta se pierde. Căutăm amândoi mereu cioburile orizontului strivit de tăceri pe care le râvnim ca şi pe un consemn. Copacii noştri ne duc mereu sufletul la apă, lumina ne devine palma unui gând şi călcăm peste cuvinte flămânde, trudind doar vinii. Visele mele au fost întotdeauna jurămintele mele, dar n-am putut să îţi scriu nicicând tăcerea şi nici numele peste ruptura întâmplată în versul meu şi în aşternuturi de păcate. Mi-a mai rămas doar pulberea brumei, un loc prins între trei guri de aer şi o apă din vâltoare. Mă plouă cu tine şi tac în mine mai mult decât şti şi tac mereu în somnul unui zeu. Ne tace şi poarta de sărut şi vidul calm şi punctul acut de ură şi tăcem şi noi, până când zări şi ţărmuri ne vor plânge alegerea, la masa unde  poemul tău trist mă-ntunecă de amar. Chipul tău mă va ploua mereu şi îmi va sfinţi icoana la care mă închin şi voi muri. Aş vrea să scrii despre adâncuri, despre adâncurile care poartă în ele speranţa,despre jăratec sau răstălmăcirea lumii, despre drumul vieţii nepăşit, de ce visez un vis impar, de ce coloana-i infinită. Să scrii despre pământul care îmi cinsteşte vina, înfrunzindu-mă cu adierea ta care naşte în mine lumina. Până vei scrie tu, eu mă voi închina fântânii şi gândului care ne topeşte mereu, ca dorinţa mea de a trăi ca apă a luminii să se împlinească, ca necunoscutul din noi să nu doară. Acum te las, voi merge să pictez un câmp cu flori, câmpul acela pe care noi doi ne jucam în vis de-a v-aţi ascunselea, unde eu mă ascundeam după apusul soarelui, iar tu mă căutai şi mă găseai a două zi la răsăritul lui, rostindu-ţi numele.

Sursa foto: pinterest.com