Sunt un om ca oricare altul. Cred că nimeni nu a întors capul vreodată după mine pe stradă. Sunt o banalitate. Acestea sunt cuvintele unui om cu o biografie ieșită din comun. Marguerite Duras, o scriitoare de Goncourt, o scenaristă nominalizată la Oscar pentru Hiroshima, mon amour (în regia lui Alain Resnais), născută în Indochina Franceză, jurnalistă pentru celebra revistă Observateur și membră a Rezistenței Franceze, a cărei impresionantă operă literară este populată de personaje care caută mereu ceva indescriptibil și improbabil. Dragostea absolută. Cheia literaturii sale poate fi tradusă însă și printr-o acerbă căutare de a ieși din banal. O scriitoare cu un condei incandescent, o romancieră cu un destin aproape de literatură, un om static însă, ca oricare altul. Banalitatea din existența sa este și a mea și a altora, aproape a tuturor, căci în afara unor momente esențiale ne risipim viața cu fleacuri. Pentru un creator însă tocmai aceste fleacuri dau vérité-ul vieții, transformându-se în amintiri banale în care se pot ascunde înțelesurile de care avem nevoie. Prin fleacurile astea trăiește trecutul și în aceste mizilicuri își poate găsi viitorul rodul cel bun. Dar asta numai atunci când trăiești cu ele, te împrietenești cu ele și le cauți sensul. Căci în toate este un sens și în toate se află întâmplarea (cea de la in templum).
Banalul ar merita o apologie. Într-o lume egocentrică și egometrică, care vibrează numai la eu și mie, banalul e confundat cu simplitatea, cu plictiseala și uneori cu prostia. E plictisitor să trăiești simplu, spun unii, ca și cum a fi simplu e un semn de invaliditate, de ruină umană, un handicap pe care modernitatea nu-l tolerează. Am mai vorbit în câteva rânduri despre simplitate, despre sublimul și lucrarea ei. Banalitatea însă, cu toată lipsa ei de original, cu cenușiul ei, este locul unde destinul își poate ascunde esențele.

Ion Băieșu
(sursa foto: aarc.ro)
Un căutător de esențe nu obosește niciodată. El caută oriunde și în orice. E un soi de deformare profesională. Pentru un asemenea om o gară, în care trenurile se opresc rareori și pentru un singur minut, poate fi o comoară. Căci nimicul care o locuiește poate fi deranjat de un cuvânt, un surâs, o lacrimă sau o clipire. Un asemenea căutător a fost și Ion Băieșu (2.01.1933 – 21.09.1922), unul dintre cei mai suculenți și productivi dramaturgi postbelici, care alături de Lovinescu, Baranga și Kirițescu, a cules viața din banalitate și a trezit-o din ațipeală. Diferența dintre el și aceștia a fost însă umorul. Căci Băieșu a fost, fără doar și poate, un maestru al umorului. Îi plăcea să privească oamenii, să-i studieze, își nota, ca și Cehov, tot felul de nume și întâmplări, pe care le transforma apoi în idei pentru o scurtă povestire sau o schiță. Cu o pasiune de moralist și o capacitate de a inventaria banalul, colorându-l cu un haz debordant, Băieșu n-a făcut altceva decât să vorbească despre viață, privind umanitatea prin lupa unor vicii care, altfel spus, reprezintă baza tragică a acesteia.
Scriitor, dramaturg și autor de scenarii pentru televiziune și film, Băieșu a iubit teatrul și cinematograful deopotrivă. Cel din urmă l-a atras însă într-un chip aparte. În Almanahul Cinema din 1970 scria: „Iubesc filmul pentru că este teribil de atractiv. Am adormit de multe ori citind cărți, dar niciodată la un film. Îl urăsc pentru că este o artă bastardă, impură, care s-a născut mușcând din drepturile altor arte și lovind mai ales în teatru… Speranța mea e că nu va trece mult până când filmul cu actori va dispărea. Speranța mea este că din această artă nu va rămâne decât filmul vérité, adică doar ceea ce e filmat pe viu, netrucat, neregizat”. Rândurile acestea mi se par a fi cele care definesc cel mai bine opera acestui dramaturg devenit scenarist, părinte al primului sitcom românesc, celebrul serial Tanța și Costel, o producție cu un succes imens a Televiziunii Române din acele timpuri. Băieșu a ieșit din convenționalul literar, construindu-și textele cinstit, fără false pretenții, și performând într-o rezistență în fața realității socialiste, pe care o dezavua prin situație și cuvânt.

Coca Andronescu
(sursa foto: Revista Teatrală Radio)
La început a fost doar o schiță televizată. Apoi, după un succes neașteptat, dar meritat, Băieșu a transformat textul într-un scenariu de serial TV, care avea să fie difuzat la sfârșitul anilor ’60 cu titlul Iubirea e un lucru mare. Două personaje cumsecade, blazate, pierdute în banalitatea unor automatisme cotidiene și pentru care viața se reduce la bârfă, meciuri și rețete culinare, adună în partiturile lor o întreagă tipologie umană, perenă și mereu actuală. Șansa lor de a ieși din această platitudine este neprevăzutul. Destinele lor se schimbă în timpul unei așteptări localizate niciunde în altă parte decât într-o gară, locul cel mai potrivit pentru o prindere sau pierdere de tren. Și dacă tot avem la îndemână cuvintele dramaturgului despre personajele sale îl voi cita din nou… „Nici Tanța și nici Costel nu sunt atât de proști cum par la prima vedere, simplitatea și naivitatea lor sunt simulate, mimate, trucate. Spunând enormități, ei ne fac cu ochiul și ne iau complici.” Complici la ce? La ieșirea din nepăsare.

Octavian Cotescu
(sursa foto: agerpres.ro)
Serialul a câștigat enorm prin interpretarea a doi actori colosali, Coca Andronescu și Octavian Cotescu. Fără ei, Tanța și Costel n-ar fi vorbit astfel românilor. Despre ce? Despre irezistibila banalitate.
Chiar dacă anii ’60 erau relativ relaxați ideologic, ei se aflau în plină perioadă comunistă, iar spiritul boem al generației lui Băieșu nu putea să nu strige. În gară la Medgidia, De ce mă minți cu atâta nepăsare?, Ce bine ne-nțelegem noi doi!, Revelion în doi, cele 4 episoade (păstrate) ale serialului care goleau străzile la difuzare, sunt în fapt un demers moral al unui dramaturg avizat și al unui umorist acid și înverșunat, cu o predispoziție literară nonconformistă, care s-a simțit dator să reacționeze astfel în fața bulgărelui ce se rostogolea cu viteză peste poporul lui, lipsindu-l de vitalitate. Și, deci, și de simplitate. Acea simplitate netrucată și neregizată.
O operă-oglindă așadar, în care românii se vor fi putând recunoaște, un moralist care a operat cu un instrumentar literar special, precum odinioară făcuse Caragiale, un om și el ca oricare altul, banal, chiar dacă pentru o vreme publicul l-a iubit enorm și întorcea capul după el pe stradă și care a știut, cu minciunile lui, așa cum spunea Nichita, să ne spele inimile.
(sursa foto cover: radioconstanta.ro)