– Şi acum ce facem Norman? Cum o să ne descurcăm? Din ce o să trăim?
– O să ne descurcăm noi cumva, îi răspunse el Emmei cu o voce care nu suna tocmai încrezător şi îi dezmierdă fruntea.
Îi dădu la o parte o suviţă de păr pe care vântul, care se pornise din senin, i-o flutura peste obraji. Începea să se lase frigul. Îşi scoase haina şi acoperi umerii zgribuliţi ai Emmei. Se descurcase el şi până atunci, nu putea să fie atât de greu. Avea déjà câteva relaţii în lumea modei de care ar fi putut profita. O sărută pe frunte.
– Nu îţi face griji.
Părul lung şi mătăsos i se revărsa peste umeri ca o flacără întunecată. Avea o piele albă şi delicată, aproape sidefie, un ten curat ca de copil şi nişte ochi albaştri, curaţi şi adânci, ca un lac de munte. Braţele şi gambele subţiri şi lungi erau cum nu se poate mai bine puse în evidenţă în rochia verde închis, de tafta. Arăta ca Francesca sau ca o Beatrice, ca un personaj de sonet renascentist, o nobilă din înalta societate spaniolă sau veneţiană! Regina lui de Pică. Era ca niciodată de îndrăgostit. Taică-su o debarcase din Rolls Royce la Royal Albert Hall. A ajutat-o cu descărcatul bagajelor pe trotuar. Atât. Nici măcar nu şi-a luat rămas bun. Avea un geamantan din piele, Armani veritabil, şi o valijoară de pantofi, Coco Chanel. Părinţii îl agreaseră într-o primă fază pentru că erau suficient de snobi şi de cosmopoliţi încât să le convină că fiica lor avea relaţii în lumea cultă, mai cu seamă că avea o diplomă de critic de teatru, obţinută la Oxford cu Summa cum Laudae. Mai neplăcut a fost când au aflat că Emma şi Norman nu erau doar prieteni, iar situaţia, deja alambicată şi tensionată, a explodat atunci când el a avut impertinenţa să se prezinte în faţa lor şi să le ceară mâna fetei. Sir Allford s-a înroşit de furie până în vârful nasului său ascuţit ca un cuţit, s-a scărpinat scurt în barbă, şi-a muşcat buzele de trei ori şi a strâns în mână cu atâta forţă linguriţa de ceai că aceasta a zburat peste masa din lemn de fag Napoleon al treilea drept în vaza înaltă de pe şemineu, din dinastia Ming. Fratele Emmei tocmai revenea împreună cu amicul său Martin, de la Oxford, de pe terenul de tenis al proprietăţii lor, în clipa în care vocea guturală a lui Sir Allford a spus: NU.
A urmat o tăcere îndelungată în care au stat toţi încremeniţi, ca la fotograf, inclusiv majordomul şi amicul Martin, după care lordul i-a pus în vedere fiicei sale să decidă dacă vrea să rămână în continuare copila lor multiubită sau să plece cu Norman, ţinând cont de faptul că era majoră, iar el nu îi putea dicta ce să facă. Desigur nu avea să primească nici o dotă şi nici o zestre şi avea să fie exclusă şi din testamentele de familie.
Norman avea să se simtă ruşinat toată viaţa de ceea ce i-a trecut atunci prin minte. Ţinând cont de antecedentele avute cu alte fete din lumea de sus şi-a imaginat, cu viteza unui animal hăituit, trei scenarii: 1. Emma va protesta vehement, se va închide în camera ei, va plânge şi va refuza mâncarea o săptămâna, încercând să negocieze prin şantaj calea de mijloc, dar sir Allford şi distinsa lui soţie, care nu îi ieşea din cuvânt, se vor ţine băţoşi şi până la urmă fiica va bate în retragere ca o grevistă timorată şi fără experienţă; 2. Emma va merge pe două fronturi, asigurându-l pe el că vor rămâne împreună şi asigurându-şi părinţii că s-a despărţit de el, iar în cele din urmă el va accepta compromisul şi umilinţa de-a-i fi doar amant, pe ascuns şi 3. Emma va intra în panică şi va încerca la modul cel mai cinstit să îl convingă de faptul că e mai bine să rămână doar prieteni.
Dar nici unul dintre scenarii nu s-a adeverit. Emma i-a zâmbit tatălui său unic ca de pe altă lume, l-a sărutat pe obraz şi a spus, cu o voce demnă şi sobră, fără să-şi manifeste în nici un fel dezamăgirea, revolta sau frustrarea:
– Mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Ai fost un tată minunat. Dar eu am să plec cu Norman.
După aceea l-a rugat pe Norman să-i dea un răgaz de două zile ca să îşi ia rămas bun de la casa copilăriei, de la familie şi de la rudele mai apropiate şi mai ales de la bunica ei.
S-au cununat în biserica în care Norman avusese parte de prima confesiune de faţă doar cu părinţii lui, cu Georgia, cu bunicul Charlie cu Tristan şi cu familia acestuia.
La început au locuit într-un apartament mizer din Hackney în care s-au instalat imediat după nuntă, cu materialele de pictură ale lui Norman şi valiza Armani a Emmei. Ceea ce nu îi fusese limpede lui Norman încă de la bun început era că se afla în plin război rece cu lordul Allford, care încerca să îşi recupereze fiica prin mijloace impalpabile şi invizibile, deci imposibil de dovedit. Postul de asistent universitar, pe care aspira Emma să îl poată obţine la una dintre facultăţile de profil ale Londrei, a devenit peste noapte invalid, deşi fusese scos la concurs. Posturile vacante de redactor la diverse reviste culturale se ocupau, ca prin farmec, peste noapte. În caz că apuca să ajungă la interviu, în pofida referinţelor excepţionale, a faptului că se prezenta impecabil şi a diplomei pe care scria negru pe alb Summa cum Laudae, i se spunea că nu e tocmai candidatul ideal pentru slujbă. S-a văzut nevoită să-şi încerce norocul pe cont propriu scriind cronici de teatru pe care le vindea apoi unor publicaţii obscure, pe bani care echivalau cu preţul unui pachet de ţigări, dar o făcea atât de bine, încât în scurt timp a început să fie curtată de actori şi de regizori şi propulsată chiar de ei: astfel i-a fost încredinţată o rubrică permanentă în ”The Stage”. Avantaj Norman în duelul cu Sir Allford. Lordul nu suporta să-i fie încălcat cuvântul, tocmai de aceea cei care ţineau să-l menajeze, s-au văzut nevoiţi să-i ascundă unele chestiuni care i-ar fi perturbat certitudinea că ar deţine autoritatea în familie; cum era el hipertensiv, risca să facă o criză de inimă sau să-şi facă atâta sânge rău încât să-i revină insomnia cronică de care suferea încă din adolescenţă şi căreia cu greu reuşise o armată de psihanalişti şi farmacişti să-i vină de hac, cu menţiunea că afecţiunea putea oricând recidiva. Ceea ce ştia Sir Allford este că indicaţiile şi doleanţele îi erau respectacte cu stricteţe, ceea ce nu ştia era că, în pofida hotărârii sale de a o lăsa pe Emma să se descurce singură, fiul său mai mare avea să îi trimită bani lunar cât urma ea să se pună pe picioare sau că, deşi îi ceruse expres soţiei sale să nu-i telefoneze Emmei pentru a menţine în acest fel viu spiritul de dezaprobare faţă de necuviincioasa cununie, aceasta îşi suna fiica săptămânal şi chiar o vizita adeseori în apartamentul din Hackney. Convins fiind că Emma se va lămuri mai devreme sau mai târziu că Norman nu e soţul pe care îl merită şi că îşi va regreta decizia, ca să poată face faţă supărării, lordul îşi spuse că lucrurile nu erau ireversibile: slavă cerului că Biserica Anglicană era favorabilă divorţului. Dorul de casă avea să contribuie şi el, activ, la elucidarea fiicei sale şi cum părea că toţi ceilalţi membri ai familiei înţeleseseră cât de important era embargoul, impus de el, care le restricţiona comunicarea cu Emma, aştepta cu sufletul la gură mult doritul deznodământ, fără să ştie că, în condiţii de mare discreţie, păstraseră toţi legătura cu ea, inclusiv cu gemenele Suzy şi Alice, care îi erau verişoare pe linie maternă, cu bunica, desigur, şi cu unchiul Teddy.
La un an după cununie, pe când Emma avea doar 25 de ani, iar Norman 29, avea să se nască Simon, primul lor copil.
Norman începuse să primească încă din primii ani de după absolvire comenzi pentru decorarea diverselor spaţii publice şi reuşi, impulsionat de nevoia de a-şi întreţine familia, să se infiltreze într-un cerc monden care îi asigură în scurt timp câteva contracte cu producători de modă, astfel că se specializă în creaţia de modele pentru imprimeuri. Prinsese perioada cea mai favorabilă în acest sens, stelele îi surâdeau şi lui odată, căci moda hainelor pictate, inscripţionate şi decorate insolit explodase exact când avea el mai mare nevoie de bani… Şi i-a făcut relativ uşor din momentul în care a reuşit să intre în circuit. Graţie conexiunilor din lumea teatrului, ale Emmei, a ajuns, la începutul anilor 90, să colaboreze şi cu scenografi. Singurul inconvenient era că nu mai apuca să picteze şi tablouri adevărate, comenzile nu erau decât muncă de meşteşugar, butaforie estetică şi clişee împăiate, falsuri. Pictura pe care o făcea constrâns de imperative pecuniare era o formă de contra-creaţie care îi sugea energia şi, ce era mai neplăcut, îi veneau, lucrând, o groază de idei care ar fi meritat mult mai mult să fie transpuse pe pânză, dar pe care nu apuca să le pună în practică. Dacă n-ar fi existat Emma şi Simon şi, mai apoi, Carmen şi Albert, probabil că ar fi suferit mult mai tare, dar ei îi luminau viaţa şi îl asigurau că se află pe drumul cel mai bun. Îi dăruiau în fond mai multă bucurie decât i-ar fi oferit faptul de-a picta numai şi numai după bunul său plac. Graţie existenţei celor mici şi apetitului nesăţios pentru poveşti de care dădeau dovadă, Norman se simţi inspirat să completeze istoriile cu care îi delecta înainte de culcare cu desene originale. Astfel se pomeni ilustratorul unora dintre cele mai bine vândute ediţii cu Mary Poppins. Statuile care îl scuipaseră cândva la unison, îl priveau acum cu blândeţe. Cultura Britanică în persoană se transformase, parcă, într-o bunicuţă indulgentă, într-o ţesătoare care lucra de sute de ani la un covor multicolor şi incitant. Shakespeare nu-l mai privea chiorâş şi sfidător, ci cu îngăduință, Collingwood nu-şi mai încrunta sprâncenele pe sub monoclu holbându-se la pictura lui şi nu îi mai părea că Somerset Maugham ar fi refuzat să-i răspundă la salut. Pe măsură ce lucrurile căpătau nuanţe temperate în gândirea lui, contrastele în care îi apăruse zugrăvită lumea în primii ani ai tinereţii deveneau mai puţin stridente, iar monştri sacri începeau să nu îi mai pară atât de fioroşi, astfel că ajunse să-şi privească trecutul cu ostilitate şi antipatie. Refuzul de a-ţi înţelege propria persoană de îndată ce intri într-o zodie a temperanţei este o atitudine tipic romantică, altminteri. În vocabularul său, cândva excentric, începuseră să se infiltreze impurităţi precum “moderat”, ”discutabil”, ”rezonabil” etc. Faptul că romanticul din el nu fusese cu totul făcut knock-out de bunul samaritean matur şi responsabil cu care începuse să se confunde era dovedit mai ales de cruzimea cu care noul Norman, romantic reabilitat, încerca să se dezică de vechiul Norman. În fond nu era vorba decât de o reciclare a romantismului şi de o canalizare a sa spre orizonturi ceva mai tangibile. Într-un moment de patos auto-denigrator, noul Norman avu un moment de clemenţă în care i se făcu milă de vechiul Norman care îl scruta, din apele tulburi ale trecutului, cu nişte ochi de animal rătăcit. Vechiul Norman era, de altfel, complet neputincios şi incapabil să reacţioneze de vreme ce stătea închis în racla amintirii, aşa că Noul Norman se hotărî să-l cruţe şi să dea vina pe influenţa lui Tristan pentru tinereţea zbuciumată şi excesivă de care avusese parte.
Pe muchie
În prima jumătate a anilor 90, pe când Norman muncea ca un cal de povară ca să îşi întreţină familia, Tristan, preschimbat în Joker, a avut parte de o consacrare spectaculoasă cu lucrările sale comice, dintre care Înţeleptul zen în dialog cu gândacul de bucătărie sau pata de pe borcanul cu miere s-a vândut la un preţ scandalos, eveniment care a umplut chiar şi paginile ziarelor cotidiene şi gazetelor mondene. Până aproape de sfârşitul veacului a trăit pe picior mare, vânzând aproape tot ce picta. N-a mai fost necesar să semneze contracte cu reviste de diletanţi, să facă afişe şi benzi desenate sau să-şi piardă vremea developând în baie poze de la diverse sindrofii, a trăit în regim ”full time artist”, deşi poate că ”full time” nu e chiar expresia cea mai potrivită. Relaţia cu Norman căpătase o anumită patină, obişnuia el să spună, motivând faptul că nu îl prea mai frecventa decât cu ocazia reuniunilor importante de familie, cum erau zilele de naştere, aniversările şi botezurile copiilor. Se vedeau, prin tradiţie, de Crăciun. Deşi era în continuare vorba doar de zona crepusculară a bănuielilor, Norman, care între timp renunţase la orice fel de stimulent chimic, avea convingerea că Tristan era chiar mai înfocat consumator, căci, dacă îşi pusese frâne în prima tinereţe, fusese doar graţie sărăciei. Lipsa banilor era cea care îl împiedica să mărească dozele şi frecvenţa. Îl suspecta implicat în tot felul de pariuri, unele chiar legate de curse ilegale de maşini şi motociclete şi tot ce spera era că Tristan era doar complice, nu şi protagonist. Altminteri între ei vorbeau despre apariţia realismului cinic, despre cum reuşiseră să facă valuri în academia americană adepţii postmodernismului şi despre industria videoclipului, despre amploarea pe care începuse să o ia, mai ales în Germania, muzica electronică şi în ghetourile Parisului muzica rap.
Tristan-cel-faimos, care se prezenta public ca un adevărat erou al boemei britanice, în pardesiul lui lung şi negru până în pământ şi învăluit în siajul celor mai sofisticate parfumuri de pe piaţă, era un tip cool şi hot în acelaşi timp, liric şi ludic, asaltat de admiratoare şi de iubitoare de artă din toate generaţiile şi clasele sociale, râvnit mai făţiş sau mai în secret până şi de celebri muzicieni, designeri şi artişti gay. Tristan-cel-faimos era o creatură diurnă, care învăţase să exploateze în favoarea lui aparenţele Jokerului. Uneori chiar îşi sublinia conturul ochilor cu dermatograf negru, ceea ce adăuga trăsăturilor lui un efect dramatic. Dar exista şi un Tristan-nocturn, care avea un cu totul alt chip.
În fazele optimiste, Tristan vrea să distrugă doar sistemul sau măcar să-l sfideze… În cele pesimiste, vrea să se distrugă pe sine. Mai există chiar şi un Tristan care poate fi foarte dulce, emotiv şi chiar sentimental în perioadele în care îşi trage sufletul înainte de a o lua iar la goană pe acoperişuri înalte după năluca unei libertăţi numai de el văzute şi ştiute. Iar Norman încerca să îl resusciteze pe acela.
Pe când se întorcea de la o reuniune a unor scriitori, muzicieni şi artişti care obişnuiau să se întrunească lunar, într-o fostă galerie de artă din Soho transformată în sală de conferinţe şi mai apoi în bistro, pentru a toca mărunt şi pătimaş problemele estetice şi etice ale umanităţii, Norman i-a surprins silueta din spate flancată de două blonde, platinate, intrând într-un bar din împrejurimi şi l-a urmat. L-a dibuit cu greu, după ce a orbecăit bine prin încăperea zgomotoasă şi ticsită de lume, luminată doar de pulsaţiile stroboscopului.
Tristan e aşezat la o masă cu mai mulţi cheflii şi e cât se poate de ”high”. Blondele îl sorb din ochi ca pe un guru şi-i savurează fiecare replică de parcă ar fi din opium pur. Poartă câte trei rânduri de cercei, un hăţiş de lanţuri şi mărgele şi câte o colonie de brăţări pe fiecare încheietură. Suzi face strip-tease şi e mare ecologistă, preocupată de încălzirea globală, îl edifică Tristan pe Norman. Tracy e fotomodel şi graseiază în stil francez. E foarte încântată să cunoască un prieten bun de-al lui Tristan, cu atât mai mult cu cât ei îi plac arrrtiştiiii… S-a consacrat jucând într-o reclamă la detergent şi a ajuns să facă spoturi în care militează pentru pacea mondială. ”O adevărată umanistă”, mârâie Norman printre dinţi în timp ce Tracy i se instalează comod în poală. Blondele fumează Pall Mall light şi îşi înfig ţigările în nişte tije lungi din lemn de trandafir. Îi oferă şi lui Norman. ”M-am lăsat de fumat”, precizează el şi toată lumea râde de parcă ar fi făcut gluma secolului. Un vlăjgan în haină de piele şi cizme cu ţinte îi întinde lui Tristan foile de pariuri, iar el le completează la lumina unei lanterne pe care i-o ţine deasupra foilor un blond cu o coadă de cal. Norman comandă un gin, cântărind din priviri cantitatea de whisky pe care Tristan şi-o toarnă în pahar. Oare ştie că alcoolul agravează efectele nocive ale oricărui drog? Sigur că ştie, doar el i-a făcut instructajul, cândva… Nancy se agaţă languros de gâtul arrrtistului, şoptindu-i că-l găseşte foarte kinky, iar Tristan o pune în temă cu faptul că Norman e un bărbat însurat, ceea ce face auditoriul să izbucnească într-o rafală de râsete încununată cu aplauze ca la auzul unei alte glume irezistibile. Îi simte încordarea lui Norman şi pândeşte momentul când acesta se îndreaptă spre toaletă ca să îl urmeze.
– Uite ce e, Norman, dacă nu eşti într-o pasă sociabilă poţi pleca. Nu te ţine nimeni aici cu forţa. Se vede pe tine de la trei poşte că stai ca pe ghimpi.
– Nu stau ca pe ghimpi. Pur şi simplu nu-i cunosc pe tovarăşii tăi, e firesc să fiu mai rezervat.
– Ba nu e deloc firesc să fii rezervat! i-o întoarce Tristan. Lumea vine în astfel de locuri ca să se destindă, nu să emită judecăţi de valoare. Relaxează-te, băiatule! Dă-ţi o pauză. Las-o mai moale cu criticismul. Tu te holbezi ca la cinema la cum se simt bine oamenii ăştia şi îţi merg rotiţele. Ai impresia că nu ştiu ce îţi trece prin minte? Cândva ieşeam împreună şi ne distram împreună în fix aceeaşi atmosferă care acum a ajuns să îţi pută. Eu n-am nici o vină că tu te-ai îmburghezit şi nu mai poţi să trăieşti fără să-ţi foloseşti simţul critic. Devii din ce în ce mai virtuos… În curând o să te transformi într-o fată mare.
– Nu fac judecăţi de valoare.
– Norman, tu eşti cel mai prost mincinos pe care îl cunosc, nu e cazul să perseverezi.
– Ştii foarte bine că dacă bei după o doză de crack începi să vezi în mine o piază rea.
– Nu am văzut niciodată în tine o piază rea, Norman! Îţi respect stilul de viaţă şi libertatea. Tu mă priveşti ca pe un borfaş!
– Nu te privesc ca pe un borfaş, ci ca pe un frate, Tristan. Îmi face rău să te văd aşa. Nu ştiu dacă prinzi nuanţa, dar când îţi pasă de cineva nu eşti chiar atât de dispus să-i încurajezi opera de autodistrugere, chiar dacă îi respecţi libertatea şi … stilul de viaţă!
– Dumnezeule. cât de bine te pricepi tu să-i strici cheful omului!
Norman îl bate pe umăr şi îl priveşte drept în ochi:
– Nu fii atât de sigur că dintre noi doi eu sunt cel care te judecă!
***
Cea mai comună capcană în care cad majoritatea celor care au dreptate este aceea de a crede că au şi dreptul de a-şi comunica viziunea celor pe care justeţea lor îi vizează în mod direct. Norman a căzut destul de uşor în cursă, mai cu seamă că, pe măsură ce devenea tot mai matur, o anumită trăsătură de familie începea să se facă resimţită şi în comportamentul lui: avea tot mai puţine dubii şi suporta din ce în ce mai greu să fie contrazis. Emma încercase să-l avertizeze că nu era cazul să-l ia la rost pe Tristan pentru felul în care îşi trăia viaţa. Chiar de-ar fi fost să o facă, Tristan s-ar fi simţit încolţit, neînţeles sau chiar insultat şi ar fi ripostat sarcastic. În ziua în care însă i-a telefonat ca să-i ceară bani cu împrumut, Norman nu s-a mai sfiit să-şi împărtăşească dreptatea, fără ocolişuri.
– Uite ce e, Tristan, n-am nici o problemă să îţi dau cu împrumut câţi bani ai nevoie. Dar nu pot admite că îţi sponsorizez sinuciderea.
În consecinţă, Tristan a început să absenteze şi de la reuniunile importante de familie.
***
– Problema lui Tristan, o edifică Norman pe Irène, n-a fost că nu putea iubi, dimpotrivă, iubea prea mult şi prea mulţi oameni de-odată. Oameni foarte diferiţi între ei…, din toate categoriile posibile. De aceea nu putea fi întru totul devotat nimănui şi cu atât mai puţin unei imagini de sine stabile. Poate că secretul devoţiunii e să fii ceva mai mizantrop, aşa cum eram eu. La el totul se întâmpla sub imperiul urgenţei. Dorinţa avea, de fiecare dată, proporţiile unui cataclism cosmic şi trebuia satisfăcută imediat…
Pasiunea se manifestă ori prin intensitate ori prin devoţiune, iar Tristan era genul de om pentru care intensitatea era cheia oricărui sentiment autentic. În plus trebuia să trăiască pe muchie totul, cu volumul dat la maxim, cu toate resursele lui… Era întrucâtva dependent de această intensitate, iar simţul riscului i-o amplifica.
– Tristan nu putea fi influenţat sau condiţionat de nimeni…, adăugă Norman. Asupra lui n-avea nimeni controlul. Nici măcar el însuşi. În ultimii ani de facultate se ducea undeva la periferie, unde erau câteva hale şi clădiri abandonate şi se căţăra fără plasă, se arunca de pe un acoperiş pe altul… Pe-atunci genul ăsta de ţicneală nu purta un nume, acum i se spune free-running, dacă nu mă înşel. Probabil că la dependenţa lui de adrenalină contribuia şi faptul că nu credea în nimic în afară de Zeul Orgasm, desigur.
Scurt preludiu pe o temă socratică
Să ne imaginăm un condamnat la moarte care nu ştie când va muri, i se poate întâmpla în clipa următoare sau peste o lună, peste un an sau doi. Sau chiar, dacă intervine ceva în sistemul social şi în legislaţie, poate scăpa teafăr. Tot ce ştie e că e condamnat la moarte. Acelaşi lucru e valabil pentru orice alt muritor. Poate crăpa în clipa următoare sau peste 20 de ani. Versiunea cu niciodată nu e aplicabilă. Cu toate acestea muritorul de rând nu se simte ameninţat. Nu trăieşte sub teroare, asemeni celui care se ştie condamnat. Deşi situaţia este exact aceeaşi. Misterul e cum se produce iluzia care îl menţine pe muritorul de rând în afara spectrului angoasei. Din ce îşi trage sevele acea stare de linişte care îl face să trăiască altfel decât sub spectrul iminentului sfârşit?
Tristan nu era un muritor de rând… el a trăit mereu ca un condamnat la moarte, în cazul lui iluzia n-a funcţionat. Şi a trebuit să se lege la ochi ca să suporte. Şi să se sedeze, adeseori. Îl puteţi condamna?
Mal du debut du siècle
În toamna lui 2004, Norman şi familia lui locuiau într-un apartament cochet din Kensington, într-o clădire cu trei etaje, sută la sută stil englezesc. După 16 ani de căsnicie, Norman şi Emma erau la fel de convinşi ca şi în ziua nunţii că fuseseră sortiţi unul altuia. Norman ajunsese să trăiască exclusiv din pictură şi din slujba de lector universitar. Deşi ar fi putut, n-a exploatat posibilitatea de a-şi demonstra un gust mai libertin şi mai flexibil care să-i permită să câştige chiar mai bine, fiind solicitat şi cu comenzi din zona artei comerciale. Deşi mamă a trei copii, Regina de Pică era ca niciodată de seducătoare şi era unul dintre cei mai bine cotaţi critici de teatru ai momentului, fapt care avusese darul de-ai pune în dificultate certitudinile distinsului său tată, căruia cu vârsta i se domoliseră orgoliile aristocratice şi căruia începuseră să-i dea târcoale stihiile regretelor. N-ar fi îndrăznit să îi telefoneze sau să îi scrie, însă, i se întâmpla din ce în ce mai des să parcheze Rolls-ul în dreptul grădiniţei la care mergea Carmen şi să-şi spioneze nepoata prin grilajul gardului sau să o urmărească pe guvernantă plimbându-se cu copiii prin parc. Carmen şi Albert semănau cu Norman, Simon semăna cu Emma. Uneori se aşeza pe o bancă, la mică distanţă de cea pe care stătea femeia care îi avea în grijă, îşi scotea pipa şi îi observa jucându-se, pufăind alene. Avea întotdeauna o carte sau un ziar alături din care se prefăcea când şi când că citeşte. Începuse să le cunoască caracterul, iar ei ajunseră să-l perceapă ca pe o figură familiară, un obişnuit al parcului.
În decurs de zece ani, Tristan a trecut de la faza ”artă pentru artă” la cea de ”artă pentru cine cere”, ceea ce i se întâmplase şi lui Norman, fireşte, şi i se întâmpla oricărui artist care n-a avut norocul să se nască fiu de bancher sau de aristocrat. Însă Tristan a mers ceva mai departe şi a ajuns şi la etapa ”artă pe gustul cui plăteşte”, căreia i-a urmat aceea de ”daţi-mi bani pe motiv că am făcut cândva artă”. Întâlnirile lui cu Norman se răriseră pentru că, ori de câte ori se vedeau, artistul cel decent, pe care îl putem numi, Popa de Pică, se simţea stânjenit de apariţia Jokerului. Îi dăduse destul de clar de înţeles, în câteva împrejurări publice, că se jena cu el, iar lucrurile au scăpat complet de sub control într-o seară de iunie a anului de graţie 2004, când Norman avea vernisajul unei expoziţii importante de grup, la care participa toată floarea academiei londoneze şi la care Tristan şi-a făcut apariţia în pantaloni scurţi, cu o un tricou metalizat care strălucea ca beteala de Crăciun şi cu o vestă dintr-o imitaţie de blană de vulpe argintie, nebărbierit, dar fardat intens şi suficient de afumat încât să aibă dificultăţi să se menţină într-o poziţie stabilă, dar nu într-atât de beat încât să-şi fi pierdut darul vorbirii. După ce şi-a încheiat discursul cel de-al treilea critic, a intervenit şi anume în franţuzeşte, pentru a-şi exprima părerea sinceră despre arta contemporană academică. În pofida procesului de reciclare şi a penitenţei prin care trecuse, în pofida faptului că nu se mai simţea un exclus din lumea celor drepţi, Norman se văzu nevoit să recunoască în sinea lui că Tristan cam avea dreptate, dar în faptă îl înşfăcă de braţ şi îl conduse afară, sub privirile înlăcrimate ale Emmei care înlemnise şi căreia îi venea să intre în pământ de ruşine. Îi răsunau în minte cuvintele pe care le auzise cândva în copilărie din gura tatălui său: cei din clasa muncitoare sunt toţi, în esenţă, nişte brute.
– Ce-i cu tine, Tristan? De ce îmi faci asta? De ce te porţi aşa cu mine? Bănuiesc că îţi dai seama că micul spectacol la care ne-ai făcut să asistăm se va întoarce împotriva mea. Ce ai?
– Mal du siècle, îi răspunse Tristan pe tonul lui de puşti alintat.
Îl învălui în zâmbetul acela calin şi nevinovat, cu care reuşea Tristan să se eschiveze când era în încurcătură şi pe care Norman îl numea ”îngerul salvator”, însă de data aceasta nu i se mai păru atât de ingenuu, ci o escrocherie sentimentală din clasa de jos. Un truc ieftin. Surâsul cel ingenuu al lui Tristan era în fond un gest cabotin prin care îşi cumpăra indulgenţe. Tristan se sprijini de o coloană de la intrarea în galerie. Norman îl urmărea cu o privire plină de dezgust, o privire cu care Tristan făcuse deja cunoştinţă.
– De ce, Tristan?
– Te iei cam prea în serios. Ai devenit un domn cu morgă, un tip important, n’est-ce pas? Nu mai ai nici un haz.
Îşi roti ochii după un puşti care trecu în viteză prin dreptul lor cu skate-boardul.
– Poate că mi-e dor de tine.
– Nu cred că ţi-e dor de mine, Tristan!
– Cândva ne făcusem o promisiune că n-o să ajungem niciodată să luăm în serios jocurile astea de societate. Că o să ştim mereu că sunt jocuri şi că o să ieşim din ele după bunul nostru plac, îţi aminteşti?
– Da, îmi amintesc, Tristan. Doar că eu n-am chef acum, în momentul ăsta, să ies din joc, rosti Norman apăsat.
– Mă întreb dacă e vreun virus din lumea intelectuală cu care să nu te fi căpătuit. Am auzit că te-ai apucat de yoga şi că eşti vegetarian, mai apucă Tristan să rostească înainte de a-şi deşerta stomacul chiar pe treptele de la intrarea în sala festivă.
***
Bârlogul lui Tristan se prezintă predictibil: e un studio în care sunt amenajate deopotrivă atelierul, dormitorul şi bucătăria. Elementele de bază: pat de cazarmă, un dulap de proporţii impunătoare, burduşit cu obiecte din toate regnurile posibile, câteva fotolii jerpelite, o canapea şubredă cu tapiţerie în dungi, scâlciată, care se clatină în orice punct al ei te-ai aşeza, o masă uzată, de dimensiuni mari, plină de ustensile de pictură, care a servit cândva pe post de mobilă de living-room, o plită electrică, o chiuvetă burduşită de vase şi pahare nespălate căreia i se adaugă inevitabile elemente de recuzită: sticle goale aruncate prin toate colţurile, pensule, scrumiere, haine, două taburete, cărţi, două chitare, coabitând cu lucrări abia începute sau cu pânze deja finisate, dintre care unele chiar spectaculoase, trei şevalete, schiţe şi desene, maldăre de reviste şi postere aruncate în cele patru puncte cardinale ale încăperii într-o devălmășie suverană şi toate înecate în miros de fum de ţigară şi de marijuana, o atmosferă pe care Tristan o numeşte, ”eclectică”.
– Îmi pare rău, Norman, cred că am exagerat aseară.
– Crezi? Că ai exagerat?
– Îmi pare rău. Sincer.
– Îţi pare rău!
Îl pofti să se aşeze pe canapeaua cu tapiţeria îmbâcsită şi zdrenţuită, dar Norman refuză. Făcu doar câţiva pasi prin încăpere şi se proţăpi în fereastră.
– Să-ţi fac un ceai? încercă Tristan să se arate o gazdă bună.
– Nu, nu e cazul.
– Ţi-am spus că îmi pare rău. Vrei să îţi cad în genunchi?
Norman îşi aranjă o şuviţă de păr cu un gest care îi trăda nervozitatea. Tristan îi putea ghici expresia încruntată.
– De câţi ani ne cunoaştem noi doi? Ai putea să îmi acorzi indulgenţe, când şi când.
– Aş putea, doar că m-am săturat de hachiţele tale de punker retardat, care refuză să îmbătrânească.
– Şi ai venit până aici doar ca să îmi spui că te-ai săturat? Ai fi putut să îmi transmiţi prin cineva şi să nu te mai oboseşti cu drumul. Aş fi înţeles şi n-aș mai fi păcătuit altădată.
– Să-ţi fi spus prin cine? Noi nu mai avem prieteni comuni. Iar aşa-zişii tăi tovarăşi….
– Aşa-zişii mei tovarăşi ce au?
– Tristan, n-am venit ca să ne certăm. Nu mi-aş permite să mă cert cu tine în starea în care te afli.
– Nu ştiu despre ce vorbeşti. Ieri eram beat şi am exagerat… Şi ţi-am cerut scuze. Azi nu sunt în nici o stare şi îţi stau la dispoziţie dacă vrei să te cerţi cu mine.
– Nu suport să te văd aşa, căzut… Şi am venit să îţi propun să vii să locuieşti cu mine şi cu Emma o vreme. Ar putea să îţi facă bine.
– Nu suporţi să mă vezi căzut. Ce vocabular elegant!
– Nu-mi convine să te ştiu în cercurile alea dubioase.
– Şi te-ai gândit să mă aduci în civilizaţie?! Cum eşti tu nobil şi bun!
– M-am gândit că poţi avea probleme, inclusiv cu poliţia. Şi ar fi mai bine să te izolezi o vreme…
– Despre ce naibii vorbeşti?
– Vorbesc despre anturajul tău. Despre amicii tăi şi despre femeile cu care umbli.
– Femeile cu care umblu ce-au? Sunt artiste.
– Dansatoare în cluburi de noapte.
– Sunt oameni. Când te-ai transformat aşa, Norman? For fuck sake!
– Mă gândesc doar că tu meriţi ceva mai bun de la viaţă… îngăimă Norman cu o voce ezitantă.
– Adică acei oameni nu merită ceva mai bun de la viaţă! Numai eu merit. Eu, pentru că sunt prietenul tău, mai precis pentru că ţii tu la mine, nu de alta.
Norman reacţionă cu aplomb la ironie:
– Asta vrea sistemul de la tine, Tristan, să te solidarizezi cu toţi borfaşii, rataţii şi ciudaţii, care sunt şi ei oameni, desigur, să fii dependent de toate chestiile toxice care circulă în urbe şi să trăieşti la periferie! Iar dacă o faci de bunăvoie cu atât mai bine. Sistemul nu ţine cont de faptul că tu eşti umanistul lui peşte, ci consideră că ţi s-a dat o şansă şi tu ai ales să-ţi dai cu ea în cap! Comportamentul tău legitimează castele…chiar nu îţi dai seama? Nenorociţii din uzine şi din ghetouri îşi merită soarta, asta e ideea! Pentru că atunci când li se dă ocazia să trăiască altfel ei o refuză.
– Să trăiască altfel cum, Norman? Central? Aşa ca tine? Îţi dai seama măcar că te dai de exemplu ori de câte ori vine vorba despre bine şi rău? Ai ajuns să vorbeşti ca un moralist!
– Ai ajuns să te însoţeşti doar cu nişte marginali… Înainte umblai şi prin alte cercuri. Nu sfidezi nimic în felul ăsta, în afară de soarta ta de artist. E foarte interesant cum exact cei împotriva cărora cei ca tine îşi ţintesc revolta au decis să vă alimenteze cu stupefiante ca să vă potolească şi să vă cuminţească. Cum? Prin propagandă de televiziune, promovând modele demne de urmat de fraieri… portrete de rebeli intoxicaţi cu o falsă noţiune de hedonism şi care fac direct sau indirect reclamă unui stil de viaţă autodistructiv.
– Cei ca mine? se miră Tristan. De când până când suntem noi doi de părţi ale baricadei diferite?
Norman făcu greşeala să pună întrebarea pe care Tristan o detesta de mic şi pe care o asocia în speţă cu palma grea a profesorului de catehism de la şcoala primară. ”Ce se va alege de tine?”.
Tristan îl privea cu nişte ochi cât cepele.
– Încă te mai poţi întoarce în punctul de unde lucrurile au luat-o razna în viaţa ta, îndrăzni Norman să adauge.
– Ce înţelegi prin au luat-o razna? se interesă Tristan, pe un ton incandescent.
– Ai 45 de ani şi n-ai familie, n-ai copii, n-ai carieră, n-ai decât un nenorocit de apartament cu chirie şi o viaţă de noapte intensivă. Parcă exact de acest scenariu spuneai că te temi cel mai tare.
– Nu e cazul să îţi baţi tu capul de familist cu mizerabila mea existență! Ce-ţi pasă ţie de ce mă tem eu?
– Îmi pasă.
– Pentru că ţi-e ruşine cu mine! Ai un prieten care îţi strică buna reputaţie. Stai să îmi amintesc, ce expresie frumoasă ai folosit? Ah, da. Cu hachiţele lui de punker retardat, care refuză să îmbătrânească! Asta chiar merită notată, ar fi păcat s-o uit. Sigur că îţi pasă. Aşa ceva îţi poate şifona imaginea, cum ai devenit tu acum clasa mijlocie…
– Bănuiesc că nu te iei nici tu în serios când mă acuzi de aşa ceva. Ce altceva vroiai să fac? Să muncesc în uzină toată viaţa?
– Ai ajuns să gândeşti ca un burghez. Mark n-ar fi spus niciodată că trăiesc printre scursuri.
– N-am spus scursuri, ci marginali şi nu mă compara cu Mark. El n-a crescut împreună cu tine. El nu crede, ca mine, că eşti un geniu.
– Nici Arthur n-ar fi spus una ca asta.
– Te referi la frate-tu? Sigur că n-ar fi spus, el e avocat. Eu sunt sincer, asta e diferenţa. N-aş putea să îmi iert faptul că am avut ocazia să îţi spun adevărul şi am ratat-o.
– Tu confunzi sinceritatea cu adevărul!
– Tu confunzi libertatea cu decadenţa!
Norman se văzu nevoit să deschidă franc subiectul, de vreme ce deja apăsase pedala.
– Eşti dependent. Vreau să mergi la o clinică. Îţi las o oră de gândire în care te aştept jos, în maşină. Depinde de tine. Dacă alegi să vii cu mine suport eu cheltuielile, tot.
Dar Tristan n-a mai aşteptat nici jumătate de minut ca să îi deschidă uşa şi să-i spună că ar prefera să nu-l mai vadă niciodată.
(fragment din Romanul ”Cutia Negră”, editura Timpul 2015)
Imagine: Ilinca Bernea