Spațiul închis

Din aventurile lui Tudorică și Andrei țin minte de fapt numai una, aceea care avea să joace în viitor un rol important în viața mea lăuntrică și chiar (în viitorul îndepărtat) în viața mea de scriitor, și care mi le-a șters, probabil, din memorie pe celelalte.

Noaptea, o noapte neagră ca smoala, îi surprindea pe cei doi neastîmpărați copii într-o barcă navigînd (pe Dunăre? pe mare?) la întîmplare pînă cînd, din cauza întunericului de nepătruns, se trezesc foarte aproape de peretele de fier al unui vas pe care nu-l mai pot evita. Izbitura spulberă mica ambarcațiune, dar Tudorică și Andrei scapă izbutind să se prindă la timp de lanțul ancorei, de unde, astfel cocoțați, constată că au avut norocul să nimerească lîngă hubloul unei cabine de vapor; cabină în care (cum geamul era deschis) cei doi nu întîrzie să se introducă.

Înăuntru e multă lumină, e cald, plăcut și pe deasupra înăuntru se află o masă încărcată cu tot felul de bunătăți, pregătită parcă anume pentru ei. Flămînzi, Tudorică și Andrei nu ezită să se servească. Deodată se aud însă pași grei, ușa se deschide și în cabină intră și se așază la masă comandantul vasului, un personaj desigur negativ, deoarecere Tudorică și Andrei, aflați și ei (conform titlului) „în război”, nimeriseră pe un vas inamic.

Firește, comandantul nu are parte de o cină liniștită deoarece copiii, care reușiseră să se vîre sub masă la timp, sustrăseseră cu abilitate chiar de sub nasul lui cele mai gustoase bucate. Tudorică și Andrei mai fac multe alte isprăvi pe acel vapor: se aventurează pe puntea lui furișîndu-se pe coridoare și cățărîndu-se pe scări, se ascund în coșurile de fum și pe după chepenguri, la momentul oportun trîntite în capul celui cu care împărțiseră copioasa cină etc. Una mai spectaculoasă decît alta, peripețiile micului cuplu în tabăra (plutitoare) dușmană m-au impresionat mai puțin decît episodul naufragiului, repede urmat de o fericită și ingenioasă salvare.

Am revenit de nenumărate ori la acest episod: o lectură repetată mental la infinit. Povestirea din Universul copiilor (a nu se uita: ilustrată, așadar lucrînd asupra imaginației mele cu un dublu șir de sugestii) oferea o situație sau, mai exact spus, un contrast de situații ce mă fascina (după cum mi-am dat seama mai tîrziu). Pe de o parte, mai întîi: beznă, singurătate, derută, frică (barca surprinsă de noapte și de vasul inamic, în larg, pericol de rătăcire și de înec); apoi, în plină primejdie de moarte, panică, groază (impactul și naufragiul). Pe de alta (ceea ce provocase dezastrul propune, în compensație parcă, o soluție de refugiu): luminata cabină în care e atît de plăcut să te simți în siguranță, adăpostit (în ciuda necunoscuților ce pot intra din clipă în clipă în ea) și în care ca în basme mai apare și o masă încărcată de bunătăți.

Pentru prima oară în viață „vedeam” spațiul deschis (expus, populat de riscuri) și spațiul închis (ocrotitor, intim) față în față, beligerante și complice. Urmărind cu sufletul la gură aventurile lui Tudorică și Andrei în război descopeream pe cont propriu, în planul imaginarului, un alt război: războiul continuu dintre cele două tipuri de spațiu, la care din acel moment și pînă azi particip cu mereu proaspete emoții: cînd neliniștit de caracterul neliniștitor al unuia, cînd fermecat de farmecul celuilalt.

Străbătînd întinderea înfricoșătoare de beznă și apă, vasul inamic și amenințător – dar cu hublouri salvatoare și cabine primitoare feeric luminate – mi-a prilejuit cea dintîi revelație a unui sentiment pentru mine fundamental: sentimentul spațiului închis securizant (și implicit al spațiului opus, fără de care primul e de neconceput). Sentiment atît de presant încît m-a determinat să scriu o carte despre el. Carte pentru care mă simt îndatorat lui „Moș Nae” (sau unuia dintre colaboratorii lui) și povestioarelor umoristico-propagandistice din Universul copiilor cu un efect – în cazul meu – atît de „aiurit”.

–-

Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)