Rânjetul alb al treptelor (I)

Capitolul II

A doua zi dimineaţa, pe la ora zece, un vânt uscat şi parşiv, pornit dinspre Dunăre, ce somnolase între culmile pietroase ale Dobrogei, se năpusti asupra oraşului, aducând pe coama lui o cohortă de nori plumburii-albicioşi. Se răspândiră furioşi, în vălătuci, pe deasupra turlelor bisericilor, ridicând praful, în vârtejuri, de-a lungul străzilor, pe maidane şi în parcuri. Câinii vagabonzi, speriaţi de şuieratul vântoaicei, alergau schelălăind în căutarea unui adăpost. Ridicate în aer, mii de ciori înspăimântate fâlfâiau din aripile negre, îndreptându-se spre bariera Traian din nordul urbei. Croncănitul lor disperat fu ignorat de oamenii care degeaba se bucurară de amăgitoarea răcoare din acea zi de sfârşit de august a anului 1961, sperând că din cer va porni curând binefăcătoarea ploaie de vară. Vijelia crescu în intensitate, îndoind ameninţător coroanele copacilor, rupând crengi şi smulgând, ici, colo, foile de tablă, înnegrite de vreme, de pe acoperişul caselor joase de pe malul de lut al fluviului. La fel de brusc cum se pornise, după ora unsprezece, vântul aprig se potoli dintr-o dată, coada lui risipindu-se undeva, pe şoseaua Bârladului. Cerul se degajă repede de nori, devenind albastru imaculat. Soarele ridicat în tării începu să ardă mai abitir ca oricând. Aşezaţi pe treptele albe din piatră cioplită, ce coborau în curtea bisericii Precista, unde se adăpostiseră, cei trei băieţi căutau parcă ceva în jur, cu priviri neliniştite. Aveau cearcăne la ochi şi nu prea puseseră geană pe geană, cu gândul la cele întâmplate doar cu câteva ore mai înainte[1]. Ionel le dezvăluise mai devreme, aproape zbierând, din cauza zgomotelor provocate de furtuna de vară, motivul pentru care Teu, în noaptea cu lună plină, ce tocmai trecuse, pe malul de jos al Dunării, o cam silise pe nefericita aceea din mahalaua Râpei să-i iniţieze în tainele amorului. Ascultând posomorât, Izu îşi întoarse privirea spre o dală pătrată din curte, urmărind un muscoi verde care se deplasa fără ţintă, încolo şi încoace, frecându-şi de zor, una de alta, aripile transparente. Brusc slobozi un scuipat gros în direcţia gânganiei, acoperind-o. Ionel înghiţi în sec, încercând să nu vomite. Pumnul drept îi porni ca un arc scăpat de sub control. Evreul slăbănog se încovoie de durere, ţinându-se cu mâna stângă de umărul drept, unde primise lovitura.

-Au! Ce dai aşa tare, tâmpitule? M-ai lovit chiar în os. Aveam gura uscată, ce vrei? Îmi scârţâia ceva între mahmudele[2]. Uite, na, mi-a intrat şi în sfârlă! exemplifică, suflând şi fornăind prin amândouă nările într-o cârpă mototolită, scoasă din buzunare, luată probabil de pe masa de croitor peticar a domnului Adolf Bercovici.

Despături apoi cârpa soioasă, arătând-o celor doi prieteni:

-Oglindeală la batistă! Bunghiţi nisipul?

-Bercule, nu trebuie să te forţezi prea tare ca să devii scârbos. Ajunge, ţi-ai făcut numărul pe ziua de azi! Dacă nu termini, îţi frig o bucată de nu te vezi. Uit de prietenie, se zburli Şoni.

Izu dădu gânditor din cap, ca un înţelept:

-Corect! Te-ai făcut înţeles.

Se uită apoi spre Corban, luându-l la rost:

-De unde ştii că Teu are de gând să ne bage în afacerile lui?

-Mi-a zis Vasilica azi noapte când…când am fost cu ea în barcă. Cică, dacă n-o să-l ascultăm, o s-o caftească până ce o să dea pe goarnă la miliţie exact ce vrea el. Altfel îi ia piuitul, plusă Ionel, conştient că umflase cele spuse de fată, aşa cum făcea de obicei Neluţu Zamfir.

-Păi, ce-ar putea să le spună caraliilor? miji ochii Şoni.

-Că am…am violat-o la poştă, scăpă Ionel cuvintele, gata să-şi muşte limba.

Chipurile celor doi băieţi se făcură albe. Nu încăpea îndoială că Şoni şi Izu rămaseră fără glas, holbându-se la treptele albe de la picioarele lor, de parcă le-ar fi rânjind batjocoritor, îşi zise Ionel, înroşindu-se din cauza minciunii teribile care-i venise pe limbă. Imaginile groteşti ale visului care-l trezise dimineaţă îi reveniră clare în minte. Ca să dreagă busuiocul ţinu să le nareze coşmarul.

Se făcea că cele cinci siluete, Teu şi Vasilica înainte, iar cei trei adolescenţi în urma lor, urcau cărarea abruptă a malului de lut ce se înălţa deasupra epavei Aloma[3], apucându-se de lujerii lungi şi subţiri ai ierburilor dese şi uscate. Bărbatul dinaintea lor îşi agita mâinile ameninţător şi tragic, asemenea unei păsări de pradă rănite, apropiindu-şi când şi când buzele de urechea din stânga a fetei, care, pe măsură ce urca, cu animalul acela captiv zbătându-i-se în piept tot mai tare, se transforma în femeia-şarpe. Îi priviră apoi rânjind pe cei trei puştani. Pieptul uriaş al femeii-şarpe tresălta convulsiv, gata să degurgiteze victima înghiţită. Plini de ură, adolescenţii se căutară din priviri, repezindu-se apoi asupra spatelui lui Teu. Se rostogoliră împreună pe bancul îngust de nisip, umezit de valurile mici. Luna, mare şi galbenă, cavernoasă ca plămânii unui tuberculos, plutea nepăsătoare deasupra lizierei de pe malul drept al fluviului. După ce încasă câţiva pumni, Teu cel iute şi teribil îşi reveni neaşteptat de repede, aruncându-i în toate părţile. Calm, îi bătu pe rând, crunt şi cu pricepere. Fata, în metamorfoză continuă, cu trupul nefiresc de alungit şi pieptul devenit plat, acoperit de solzi mari, privea de pe cărare scena, cu pupilele nemişcate. Apoi, de neînţeles, Ionel realiză că trupurile lor, pe care se străduiau zadarnic să le dezlipească de nisip, se zbăteau într-o năclăială de materie aproape transparentă. Pricepu îngrozit că toţi trei puteau fi prada care se zvârcolise mai înainte în pieptul uriaş al fetei. Un şuierat adânc ieşi din plămânii creaturii, lepădându-şi resturile pielii de om. Şarpele, după un vechi şi eficace obicei, se făcu colac, dispărând apoi în hăţişurile vegetaţiei încâlcite din jurul potecii.

Îl trezise brusc sâsâitul lighioanei, le mai spuse prietenilor.

-Ce aiureli! Păi, una din două, eram la pământ, laţi, pentru că ne lucrase Teu sau pentru că ne borâse paraşuta[4]? Fă-mă să înţeleg, borfetul[5] ne înghiţise mai înainte, pe nemestecate? Nu are nici o noimă, pufni cu dispreţ Izu.

Corban îi răspunse ridicând din umeri.

-Eu cred că în visu’ lu’Corbi e cheia. Am putea să-l aşteptăm pe Teu în curtea bisericii ca să-l mardim. Pariez că nu se aşteaptă să-l dilească nişte puţoi ca noi, după cum ne consideră. Dacă-l prind cu un vast[6] peste muzicuţă[7], îl dau cu roatele-n sus. Apoi sărim grămadă pe el şi-l terminăm, interveni bătăios Şoni.

Izu se împrietenise la cataramă cu Şoni în anul I, la şcoala profesională a Combinatului Siderurgic Galaţi, când descoperise că acesta, un brunet atletic, cu ochii mongoloizi, care avea obiceiul, când stătea în picioare, să se lase, tot timpul, de pe un picior, pe celălalt, locuia nu departe de Piaţa Veche, pe strada Brăilei. Lui Şoni îi plăceau încăierările şi devenise cel mai temut din clasă după ce-l bătuse pe un mălai mare, fiu de cioban din Cuca, un târtan numai fibră pe el, după cum se exprimase Izu, nu fără admiraţie. Descoperindu-i atracţia pentru bătăi, Izu, care o căuta mereu cu lumânarea şi o încasa mai de fiecare dată, îl încuraja pe noul lui prieten să-şi exerseze aptitudinile pugilistice, gâdilându-i acestuia amorul propriu. Treptat reuşi să facă din Şoni gorila personală. Nu de puţine ori Izu provoca gratuit conflictele, dar numai când îl avea pe Şoni în preajmă. Dădea un pumn inofensiv în falca aceluia pe care avea ciudă sau pur şi simplu fără nici un motiv, după care se retrăgea strategic, băgându-l la înaintare pe Şoni. Mai întotdeauna adversarii, oricât de mari ar fi fost, erau doborâţi. Ce dacă erau barii? Cădeau mai de sus, povestea apoi, încântat, micul evreu.

-Se vede că nu ştii ce-i poate pielea lui Teu. Dacă nu reuşim să-l punem la pământ? întrebă Ionel, neîncrezător, amintindu-şi cum o încasaseră toţi trei în vis.

-Îi dăm pinteni[8], ce mare brânză! Goană pe cai! replică evreul, care avea întotdeauna un răspuns pregătit.

-Uite-l pe Ţămpălău, constată Şoni, care se ridicase în picioare.

Izu şi Ionel întoarseră capul, fără să se ridice. Neluţu, băiatul cel mare al conducătorului şalupei de lemn George Coşbuc, care făcea treceri cu pasageri peste Dunăre, la Zaclău[9], se apropia din partea de nord a străzii Ghica Vodă, bălăbănind în mâna dreaptă un bidon gol din tablă zincată. Când ajunse în dreptul lor, constată batjocoritor:

-Aţi belit belingherul. M-am întâlnit cu Teu în Piaţa Veche.

-Serios? Ţi-a dat moş Neculai bilet de voie? Ştiam că după ce-ai bulit şalupa, ţi-a suspendat şi permisul de umblat pe stradă. Să înţeleg că ai găsit-o până la urmă, constată Izu, privindu-l de jos.

-Ce să găsesc? îşi ridică Neluţu sprâncenele

-Lache[10]  mai eşti! Piaţa Veche, că doar nu pe Amalia. Din câte ştiu gagica-i plecată la mare cu familionul, nu-i aşa, băieţi?

Şoni şi Ionel, luându-şi o mină serioasă, dădură convingător din cap. Neluţu îşi arcui sprâncenele ridicate. Prea multe şi diferite îi spunea Izu în câteva cuvinte. Vorbea serios sau îl lua iar în băşcălie? Odată şi odată, tot avea să-i închidă gura maramoiului[11]! Aventura din primăvară, când, îndemnat de  Amalia, o fată băieţoasă, cu aer de ştrengar, mutată de curând în mahala, furase într-o seară cheile barcazului condus de taică-său şi, pornind motorul, plecase cu băieţi din gaşcă la o plimbare pe Dunăre, pe o noapte neagră ca de smoală, îl costase destul de scump. După ce muşamalizase deturnarea, nea Zamfir remediase stricăciunile cauzate de Neluţu şalupei şi bărcilor legate la pupa pontonului, atunci când acosteze, după ce orbecăise pe fluviu, în uralele băieţilor, dar mai ales ale Amaliei. Apoi întoarse foaia, administrându-i câteva scatoalce zdravene. Nu-l mai slăbi din ochi o vreme, luându-l la şalupă când era de serviciu, dar nici acasă, unde era consemnat ca un soldat în cazarmă.

Uitându-se la figura lui Neluţu, pe care culorile alternau în funcţie de ce auzea şi pricepea, Ionel îşi zise că Izu nu proceda bine, zgândărindu-l iar, ca în atâtea alte împrejurări.

-Eu în locul tău m-aş căra, îi şopti evreului.

-Fii atent la mine cum îl calmez! îi răspunse prietenul în acelaşi registru vocal, sărind pe neaşteptate în picioare.

Se îndreptă senin spre blondul cu părul căzut peste frunte, aproape cu un cap mai înalt. Neluţu nu era un bătăuş, dar era cel mai zdravăn dintre băieţii din cartier de vârsta lor. Forţa braţelor sale muşchiuloase o cam simţiseră toţi pe grumaz. De obiceiul lui de a-şi strânge, când se supăra, potenţialii inamici la subsuoară, era mai bine să te fereşti.

-Gaz[12] n-ai găsit? îl întrebă candid micul evreu, arătând bidonul, dar oprindu-se totuşi la o distanţă de vreo doi metri, gata s-o zbughească din loc, dacă era nevoie.

-Ăă…nu prea. Nici la găzăria de lângă Biserica Militară nu avea, răspunse automat băiatul lui moş Neculai, dezarmat de tupeul miştocarului.

-Ce rău îmi pare!Teu ce ţi-a spus?

-Să vă caut, iar dacă vă găsesc la Precista, să nu vă dezlipiţi de-aici. A mai zis că vă beleşte şi vă pune apoi sare, dac-o tăiaţi din curtea bisericii. Era cam şucărit. Te pomeneşti că aţi dat cu el vreo gaură[13] şi l-aţi tras în piept? Sau vă are cu ceva nasol la mână? Hai, lăsaţi-mă cu gura căscată. Cu ce l-aţi păcălit? întrebă rânjind Neluţu, dornic să-i arate evreului că poate să-i întoarcă zeflemeaua.

-Vezi să nu-ţi intre vreun bondar în plisc, dacă-l mai ţii mult căscat. Ce spuneţi, gagiilor, îi povestim lui Ţampa, pardon, lui Neluţu, unde am fost noi azi-noapte? întrebă Izu, întorcându-se spre ce doi prieteni care se ridicaseră şi ei de pe trepte, dar nu se hotărau să le şi urce.

Aceştia, iniţial derutaţi, observând semnul discret, făcut din ochi, al evreului, fură de acord, deşi nu aveau habar ce gogoşi ar fi putut să-i servească lui Neluţu Zamfir, aşa, pe nepusă masă. În loc să-i dezvăluie experienţa erotică de care a avut parte, împreună cu ceilalţi doi prieteni, Izu însăilă o presupusă aventură, soldată cu o spargere de locuinţă, în care-i târâse Teu cu puţin timp în urmă. Dacă i-ar fi mers mintea, Neluţu s-ar fi prins că-i dus cu preşul, după numai două-trei fraze, că doar el aruncase momeala, dar nu era şi conştient de asta.

Din romanul PE MALUL DE LUT AL FLUVIULUI (Călătorii paralele II –A patra zi)

[1] Cele petrecute sunt redate în ultimul capitol al romanului PIAŢA VECHE (Călătorii paralele I)

[2] Dinţi (argou)

[3] Şlep nemţesc din ciment eşuat pe malul stâng al Dunării, la Galaţi, în timpul ultimului război mondial.

[4] Prostituată (argou)

[5] Idem

[6] Mână, pumn (argou)

[7] Gură (argou)

[8] A fugi

[9] Comună de pe malul drept al Dunării, rebotezată 23 August în timpul comunismului, acum numită I.C.Brătianu

 [10] Prost (argou)

[11] Evreu (argou)

[12] Petrol lampant

[13] A da o gaură – a fura, a da o spargere (argou)

Sursa foto: ganduridinierusalim.com