Mihaela Miroiu 
Între feseniști1 și anti-feseniști nu stătea piatră peste piatră la începuturile lui 90. Practic, nu comunicam unii cu alții. Anti-feseniștii erau amestecați, la fel ca și feseniștii, de la moderație la radicalism. Nu știu să explic rezonabil de ce foștii mei profesori și colegi de la Sociologie erau mai toleranți față de FSN decât foștii mei profesorii și colegii mei de la Filosofie altminteri decât prin faptul că primii visau mai puțin și luau lumea așa cum era. Pe scurt, ei considerau că societățile se schimbă lent, organic și că nu are prea mult rost să le împingi de la spate, să le vâri progresul cu forța, fiindcă nu vei obține decât o caricatură, o mimare lipsită de fundament. Sigur că, în timp, unii dintre ei au luat în brațe mai semnificativ perspectiva instituționalistă și au acceptat că schimbarea regulilor conduce la adaptarea și schimbarea comportamentului oamenilor. Filosofii sunt mai normativiști, prin natura lucrurilor. Uneori împing normativismul până la a spune răspicat: Cu atât mai rău pentru realitate că nu se potrivește cu teoria! Cam în această situație mă aflam și eu în dorința mea ca lumea noastră să devină, cât mai repede, democrată.
Pe Vlad l-am reîntâlnit în tren în vara lui 90. El lucra la Guvern. Se ocupa de reforma socială. După niște ani, îmi povestea, foarte amuzat, cum se șocau marii lideri sindicali, impunători, bine hrăniți, atunci când apărea el la negocieri, ca reprezentant al puterii.
– Mă vedeau așa pricăjit, slab, vai de capul meu. Mai greu să negocieze în forță de la înălțimea lor și de la triplul kilogramelor mele.
L-am zărit, pe Vlad, așa cum și el m-a zărit pe mine. Compartimente lipite. Ne puteam ignora sau nu. Îl puteam ignora, fiindcă el pentru mine atunci, în trenul acela, era reprezentantul inamicului politic. Cum amândoi eram și suntem nepermis și excesiv de fumători, iar fumatul era legal pe culoarele trenului, că nu dăduse încă peste noi năpasta Aquisului comunitar, nu am avut cum să ne evităm și să fumăm pur și simplu la două geamuri gemene, fără măcar să bâjbâim un salut ambiguu din cap. Vlad fusese cel mai talentat student la sociologie din seria mea. O minte impresionantă. Un interlocutor savuros, care te contraria cu paradoxurile sale, cu discursul graseiat și pasional, încărcat de cultură istorică și științifică. Vorbea cu toată mintea, cu sufletul și cu tot corpul. Să îl așezi pe scaun, fără o țigară în mână, este o tortură grea pentru el. Un cinic care și-ar fi dat ultimii bănuți ca să cumpere o delicatesă de cârnăciori unui câine vagabond care îl trăgea de marginea pantalonilor. Ostilitatea mea îmbufnată a cedat amintirii acestui personaj care nu era fesenist. Era, pur și simplu, Vlad. Cred că a fost pentru prima oară când ascultam cu adevărat pe unul de-al lor, eu cea care îmi rupeam pingelele în Piața Universității și, în principiu, la orice marș și protest anti FSN. Lumea lui Vlad era compusă din incomparabil mai multe și mai diferite categorii de oameni decât a mea, majoritatea speriați de moarte de capitalismul care avea să le spulbere locurile de muncă sigure, ca să nu mai vorbim de statutul de clasă conducătoare, aflat complet pe ducă. Cei mai puțini amușinau să se dedulcească la acumularea primitivă de capital căreia i se dăduse dezlegare. Era cu totul altă lume decât a mea, pusă pe reforme bruște, cu job-description-ul moral lipit de democratizare, dar lipsită de putere, alta decât a protestului. A fost prima noastră confruntare. A fost, de fapt, primul meu dialog real cu cineva din lumea cealaltă, pe care o ignoram: cea a puterii față cu începutul unui dezastru economic și social, mai precis, falimente, polarizare socială și sărăcie absolută, ușor de anticipat pentru o minte briliantă de sociolog, ca cea a lui Vlad.
Ne-am reîntâlnit prin iulie, 1993, la un amic comun. Două lucruri le țin minte bine din acea noapte: la gazdele noastre nu se terminau alunele, portocalele și bananele, lucru de necrezut, un fel de primă culme a opulenței la care am fost părtașă în acea vreme. Peste acel regal alimentar, doi oameni și-au scos treptat săbiile pe masă într-o dispută privită de cei de față ca un turnir pasionant între spadasini care nu obosesc și nu cedează, dar duelează cu fair-play, cu sarcasm și umor. Un duel pe teme politice, între Vlad și mine. Ne-am oprit brusc când cineva ne-a spus că e 6 dimineața și la 8 începe treaba. Ne-am strâns mâna, simțind fiecare că o să urmeze un lung șir de remize. Înțeleg că a doua zi Vlad s-a dus la rectorul SNSPA, cu care era coleg și prieten și i-a spus să mă convingă să predau acolo. Fait acompli. Am acceptat să țin un curs în anul următor, cu ideea explicit formulată: dacă o singură dată cineva îndrăznește să îmi îngrădească, pervertească, manipuleze, libertatea intelectuală, am plecat chiar în acea zi. Sunt 22 de ani de atunci, semn că nimeni nu a încercat niciodată să facă nimic din toate acestea2. SNSPA a avut câteva virtuți, nu doar păcate originare3. Ca să nu treacă drept fief al puterii, a cultivat intens deschiderea pluripartidistă în privința profesorilor. Credea în formarea competențelor pentru politică și diplomație, nu doar a științei pentru știință și atrăgea mulți politicieni ca studenți postuniversitari. Nu era nimic surprinzător să vezi deputați sau senatori făcându-și conștiincios pregătirile de seminar, ori tremurând pe holuri la restanțe. Deh, metehne ale vremurilor cu respect pentru învățătură. Am găsit-o net pro-americană.4 Nu se revendica de la niciun trecut5, în consecință, nu avea ce conserva. Asta a fost un rai pentru mine fiindcă m-au înghițit cu grație, cu feminism cu tot și au acceptat sistematic ceea le-am propus în materie de reformă curriculară6.
În vara lui 1994, când am dat concurs pe post la SNSPA, eram proaspătă doctoră în filosofie, dar fără șanse să calc profesional în teritoriul academic al universității și specialității mele, un bastion masculin aproape impenetrabil (inclusiv în anul de grație în care scriu acest text). Joaca mea în terenul filosofiei teoretice7 își consuma ultimele zbateri. Mă mai visam teoreticiana ideii moral-politice de convenabilitate, al cărei început și oarecum și sfârșit a fost cartea mea Convenio. Despre natură, femei și morală 8. O, tempora! Cine mă credeam și, mai ales, unde mă credeam? Într-o universitate occidentală, în care am pe life-description doar munca academică? Prima revenire serioasă cu picioarele pe pământ a venit în pacea mea utopică odată cu invitația lui Vlad să fac o cercetare pentru institutul pe care îl conducea. Am intervievat politicieni, am prelucrat chestionare, am făcut analize de documente. Am descoperit că nimic din ce le predam eu studenților despre psihologie și teorie politică nu prea avea referențial; mai mult, că nici măcar unul dintre conceptele din știința învățată în occident nu se potrivea ca să explic ce am găsit în “teren”. Prima mea reacție a fost de panică. Ce fac eu oare, Doamne, aici? La ce se potrivește ce știu? Ce acoperire are cunoașterea mea și cum e cu putință să devină bun public, în condițiile în care ea era atât de extraterestră? Eu nu spun că nu puteam merge înainte pe drumul meu: Cu atât mai rău pentru realitatea socială că nu se potrivește cu teoria. Dar pentru cine și pentru ce, în afara mizei, respectabile, de altfel, să îmi fac o carieră universitară? Vlad mi-a înțeles neliniștea și mi-a acoperit-o cu o concesie:
– Hai să facem un proiect politic pentru modernizarea României9.
Mare obsesie, modernizarea asta mereu avortată, mereu venită de sus în jos. În 1995 am făcut împreună un astfel de proiect. L-am și supus dezbaterii politice. Singurul lucru ceva mai clar în acel stadiu este că și Vlad, cu toată viziunea lui macrosocială, cu nuanțe colectiviste, îmbrățișa ideea mea de individualism etic ca fundament în proiectare a unei democrații liberale.
Din acel moment, socialistul din Vlad și liberala din mine au pornit într-un tango intelectual care a durat ani buni și sper că a însemnat ceva, dincolo de istoria fiecăruia, sau, mă rog, de CV-ul fiecăruia. Vlad era în stare să vadă politica și în pachetul de Marlboro, fiindcă, de bună seamă, cineva avea un interes să pună accize mai mari sau mai mici, sau să le scutească de taxe la export, în funcție de interesele proprii și de puterea de a influența sau determina politica. Eu eram încă departe să pricep asta. Și, mai ales, să înțeleg foarte empiric, în ciuda lecturilor, că politica este despre interese, și neglijabil despre idealuri, este despre cine ia, de la cine, cât și cui îi dă ceea ce ia. Pentru mine, lumea lui 95 se contura mai degrabă într-o așteptare a opoziției (CDR) ca soluție la picajul dramatic al economiei, ca așezare democratică fermă, “fără comuniști”, nu-i așa?
– Care comuniști, Mihaela? Tu chiar nu vezi că toți cei pe care îi numiți voi comuniști devin, chiar sub nasul vostru, ctitorii capitalismului de redistribuire în România? Nu vezi cum privatizează tot ce pot, în favoarea lor?
Mie gândirea lui Vlad, deși realistă, îmi părea cum nu se poate mai determinist-fatalistă.
– Vlad, tu gândești bine ce se întâmplă și de ce, dar nu te uiți deloc la cum ar putea să se întâmple altfel, la cum ar trebui să se întâmple ca să nu o luăm de la capăt în mersul ăsta steril, în gol, sau chiar în mersul periculos, drept în cap.
Îi aveam și eu pe ai mei, căuzași pentru democrație și drepturile omului, dar deschiși la interlocutori inteligenți, pe Renate Weber și Gabriel Andreescu și pe eternul meu colaborator, Adrian Miroiu. Cu ei, cu Vlad și Cornel Codiță, am făcut un brainstorming. Am plecat departe de lume, iar la capătul recluziunii am construit un puzzle de idei despre lumea în care trăim, dar și despre felul în care am vrea să fie. Așa am adunat căile spre care trebuie să ne îndreptăm mintea să vedem cum arată societatea noastră, dincolo de închipuiri și opinii. Un an mai târziu aveam deja la dispoziție un noian de date statistice, o echipă bună, capabilă să le prelucreze și, evident, pe cel mai intuitiv și mai imaginativ dintre sociologi, adică pe Vlad.
În luna septembrie 1996 am lansat pe piața politică raportul România. Starea de fapt: Societatea10. A fost pentru prima oară când politicienii aveau în față o diagnoză asupra societății pe care ziceau că vor să o guverneze. Înăuntrul ei nu se găsea mai nimic din obsesiile programelor politice, ale discursurilor și lozincilor politice. Vlad însuși era trist. Participase o vreme, fie ea și scurtă, la guvernări care reușiseră să conducă spre, sau măcar să lase să se construiască, o societate de supraviețuire și o democrație de vitrină. Partidul “socialist”, aflat la putere, reușise performanța să guverneze trecerea de la o societate egalitaristă la una profund polarizată, roasă de nesiguranță și alunecând semnificativ spre sărăcie, inclusiv spre sărăcie absolută, cu o economie mai degrabă de bazar decât de piață, cu un capitalism sălbatic, bazat pe rapt și corupție. Acea societate avea jumătate dintre cetățeni excluși de la exercitarea puterii directe, fiindcă erau femei. Față de minorități exista fie lipsă de inters, fie intoleranță, până la pogromuri față de romi. Era evident, din toate datele din spatele acestei diagnoze, că politicienii guvernează o lume imaginară, în mod amatorist și că le pasă de restul lumii atât cât să o oprească de la manifestări violente care pot conduce la căderea guvernelor.
Recunosc, presa a reacționat bine la acest raport. Pe acea vreme, jurnaliștii nu aveau internet și făceau lecturi mai lungi și mai analitice. Partidele din opoziție au reacționat prost. Nu coincidea cu obsesiile lor. Partidul de la putere a reacționat și mai prost, raportul era o mină de aur pentru subminarea oricărui triumfalism din partea sa, un argument, din afara politicii și deloc metaforic, că a guvernat spre un dezastru dezolant.
Eu una știam bine că CDR-ul nu o să aibă niciun rol mesianic și că are o campanie care îi trădează copilăria, lipsa de realism, asezonată cu un arsenal de Vodă Cuza și Moș Ion Roată versus proletariatul cu bască, aflat în arsenalul socialiștilor. Asta nu m-a împiedicat să îi votez și nici să beau o șampanie cu poporul Pieței Universității, în seara turului doi, când Cuza Vodă (Emil Constantinescu) a câștigat contra omului cu bască (Ion Iliescu). Entuziasmul mulțimii era la cote maxime. Desigur, ulterior dezamăgirea a fost direct proporțională cu entuziasmul11.
Tangoul intelectual cu Vlad m-a scutit să îmi mai închipui că am de ce să aștept vreun partid sau coaliție lucide, pragmatice, animate de dorința de schimbare socială și competente să o facă12. Nici nu s-a răcit bine entuziasmul și noii guvernanți au pornit la o mare demonstrație de schimbare: l-au pus pe Victor Ciorbea prim-ministru, spre stupoarea generală. Fusese un sindicalist jenant și un primar slab. Au dus preoți în fiecare birou ministerial și în Parlament, ca să aghesmuiască locul în care stătuseră neocomuniștii. Și, ca nu cumva să ne facem iluzii că după ce le trece zelul religios vor proceda la ceva mai mult realism, la discuția asupra raportului nostru, Radu Vasile13 a spus, profetic pentru șirul de naivități periculoase ce avea să vină:
– Ei, acum nu mai avem nicio problemă cu democrația, că am luat noi puterea.
Eu am înlemnit. Coechipierul meu, nu.
– Vlad, în ce m-ai aruncat? Nu era mai bine să fiu în rândul lumii mele, nerealistă, plină de iluzii și de principii?
– Ei lasă, că și tu m-ai aruncat pe mine în lumea ta de moralistă. Crezi că mai scapă vreunul dintre noi de contaminările astea reciproce?
Mă uit la textul acesta și mă iau cu mâinile de cap. Nu e o poveste de joi. Sau poate că este o poveste de joia de apoi, cea în care viața personală ajunge să se dizolve în cea publică, până când nu mai rămâne mare lucru din ea.
Imagine de Silviu D. Gherman
