Pe treptele ultimei vieți

După câteva zile ale sejurului meu indian, când şocul unei culturi atât de diferite trecuse, când mă aşteptam să mă obişnuiesc oarecum cu spiritul locurilor, m-am trezit cu sentimentul că oricât aş călători în interiorul acestei ţări, oricâte oraşe, palate musulmane, moschei, stupe budiste, temple hinduiste ori jeneiste aş vedea, nu voi înţelege India niciodată. Un sentiment care poate să fie provocator ori să-ţi inducă resemnarea. Instinctiv, pentru a fi oarecum în armonie cu acea lume în care timpul pare să nu aibă putere, am ales renunţarea. Am încetat să mai caut explicaţii, să găsesc motivaţii, să mă mir sau să aştept altceva decât repetiţia unui ritual etern, egal cu el însuşi, exersat pe un teritoriu de trupuri şi ele resemnate.

Zburăm de la Kajurahu la Varanasi, oraşul sfânt al Indiei, între cele mai vechi oraşe locuite din lume, locul unde hinduşii din toată lumea visează să ajungă şi, chiar mai mult, să moară, respectând credinţa conform căreia sufletul li se va duce direct în Rai, oprind ciclul reîncarnărilor. Varanasi e şi oraşul Shivei, zeul distrugerii, cel mai venerat în India, odată ce distrugerea face loc unui alt început, unui alt ciclu de viaţă, în căutarea iluminării şi perfecţiunii.

Ajungem în oraşul spiritual şi mistic, pe numele lui vechi, Benares sau Kashi, la apusul soarelui. Tot ce ştiam despre acest oraş sfânt era din paginile citite în Eliade despre exodul pelegrinilor spre Meka hinduismului (numită şi oraşul templelor, capitala culturală sau religioasă a Indiei, oraşul luminilor sau al învăţăturii). Aici Budha şi-ar fi ţinut prima lecţie, la Sarnath. Mai ştiam că Allen Ginsberg stătuse doi ani aici meditând şi căutându-şi calea spirituală, primul vestic care a incantat mantra Hare Krishna. Octavio Paz a fost numit în 1962 ambasador al Mexicului în India şi, în cărţile dedicate experienţei sale pe subcontinentul indian, Varanasi are un loc special. Aici se spune că a fost iniţiată Ayuverda, „ştiinţa vieţii“, sistemul de medicină tradiţională indiană devenit o formă alternativă pentru medicina vestică. Mark Twain spunea că Benares este mai vechi decât istoria, mai vechi decât tradiţiile, chiar mai vechi decât legendele şi arată de două ori mai vechi decât toate astea laolaltă.

Fascinaţia pe care acest loc de rugăciune şi reculegere l-a avut pentru artişti, muzicieni, scriitori şi filosofi este dublată de atracţia pentru milioane şi milioane de credincioşi, aventurieri, bandiţi, cerşetori, preoţi, bolnavi în stadii terminale, leproşi, handicapaţi, drogaţi, nebuni care îşi caută salvarea sau refugiul, rostul sau sfârşitul.

Dar toate cuvintele, imaginile şi închipuirile se evaporă odată ce intrăm mai adânc în oraş. Seara, pe malul Gangelui are loc procesiunea lampioanelor, ceremonial religios în care sunt aprinse focuri şi lămpi, credincioşi amestecaţi cu turişti şi curioşi meditează şi incantează, se roagă pentru purificarea spirituală, aruncă lumânări şi flori galbene pe Gange, se aud clopote şi tălăngi, vibrează aerul de sunete şi mirosuri. Luăm o ricșă-bicicletă pedalată de un bătrân costeliv în sandale rupte. Îi auzim gâfâitul şi răsuflarea precipitată prin gura fără dinţi şi ne simţim vinovaţi. El ne zâmbeşte recunoscător că l-am ales să ne ducă pe malul Gangelui unde spectacolul, parte misterios, parte turistic, e gata să înceapă.

Drumul e însă neaşteptat de lung şi pe măsură ce ne apropiem de fluviu, aglomeraţia devine înfricoşătoare. Ricşa noastră trece la milimetru de motociclete, vaci, maşini jupuite, maimuţele sar pe deasupra, o lumină grea, portocalie, învăluie praful, claxoanele, dangătul clopoţeilor, foşnetul străzii compacte cu trupuri. Îmi ţin picioarele strânse şi mâinile pe lângă corp, de teamă să nu-mi fie smulse din mers de câte o motocicletă care trece în viteză cu trei sau patru ghemuiţi deasupra ghidonului.

La un moment dat e imposibil să mai înaintăm. Plătim şi o luăm pe jos duşi de valul de oameni care se îndreaptă spre treptele care coboară în Gange. Pământ răscolit, cleios, vânzători de mărunţişuri, capre, cerşetori, copii mai mult goi, îmblânzitori de şerpi, femei flămânde, asceţi pictaţi pe faţă şi cu ghirlande de flori atârnându-le pe corpul descărnat, febră, disperare, mirosuri înecăcioase, un aer material, greu, să-l tai cu cuţitul. E întuneric. Treptele sunt deja saturate de trupuri în aşteptarea ceremonialului. Focurile se ridică în cântecele credincioşilor care îţi dau fiori.

Luăm o barcă şi vom privi totul de la distanţă, plutind pe Gange, asediaţi de ţânţari şi de copii care ne sar în barcă să ne vândă flori mici galbene şi lumânări pe care trebuie să le dăm drumul pe apă odată cu dorinţele noastre. Ne supunem la orice, dezorientaţi şi copleşiţi. Sunt şi fericită şi nefericită, mă simt norocoasă că am ajuns acolo, dar tot ce-mi doresc e să scap sănătoasă şi nevătămată. Nu simt nimic sfânt, doar un show bine pus la punct, preoţi şi tot felul de guru cântând răguşit în microfoane pe fundalul clopotelor care bat fără încetare.

A doua zi, la 5 dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, suntem din nou într-o barcă pe Gange, de data asta pentru ritualul purificării trupurilor, în timp ce pe mal sunt arşi morţii din ziua precedentă. Ziua peisajul e grandios, dar nu mai puţin înfricoşător. Aerul la fel de pestilenţial. Port o mască, spre disperarea soţului meu care se simte ruşinat. „Tu şi japonezii ăştia, e caraghios…“. Nu era deloc.

Ziua e şi mai rău. Mirosul sutelor de cerşetori care trăiesc şi îşi fac nevoile chiar acolo, pe pietrele umede ori pe pământul cleios, se amestecă în cel al animalelor jigărite şi al trupurilor arse peste care membrii familiei aruncă uleiuri, flori şi esenţe care ajută ca arderea să fie mai rapidă şi mirosul de carne arsă deturnat în ceva greţos. Pluteşte în aer cenuşa trupurilor trecătoare şi particule materiale imemoriale. Hainele mele cândva albe (cum văzusem în filme că se poartă în India) au ajuns de culoarea Gangelui învolburat.

Palate şi temple înalte se aliniază pe mal şi, la picioarele lor, ghaturile adună sute şi sute de pelerini care vin să se scalde în Gange. Unii intră îmbrăcaţi, alţii goi puşcă, unii se cufundă de câteva ori, alţii se freacă bine cu săpun, femeile spală rufe, animalele se răcoresc şi ele, unii beau din apa aceea spre purificare totală, alţii mătură în ea cenuşa vreunei rude cu bucăţi de trup nears cu tot. Pe mal sunt întinse la uscat sari şi bucăţi de pânză ale celor care se scaldă în apa sfântă. Par steaguri întinse la soare, însemnele capitulării pe malul fluviului sfânt şi devorator.

În timpul musonului, Gangele se umflă acoperind treptele, se ridică până la ferestrele templelor şi palatelor, ia cu el oameni şi animale, obiecte şi spirite, bucăţi de trupuri, aşteptate de crocodili şi corbii care se rotesc în cercuri deasupra apelor.

Încă o zi într-o lume în care miracolele sunt doar cenuşă. Dacă n-aş fi îngrozitor de obosită, normal ar fi să am insomnii. Dar nu mai am putere pentru nimic. Noaptea mă soarbe şi mă cufund în apa ei maronie. Nicio scânteie la orizont. Visez cenuşă.

(sursa foto: enchantingreikicrystals.blogspot.ro)