Cronica de după fotografii!

Imaginaţi-vă scena asta, pe care mai toţi au trăit-o, iar alţii o vor trăi cândva, că sunteţi cu copilul dumneavoastră, ori poate cu nepotul şi vă trece prin cap să-l introduceţi în amintirea familiei, răsfoind împreună cu el albumul cu fotografii, pe care s-a aşezat praful de când nu l-aţi mai scos din dulap, din bibliotecă, dintr-un sertar uitat al biroului. Veţi fi cu siguranţă nostalgici, deşi asta nu veţi dori să-i transmiteţi copilului, cu toate că vocea capătă inflexiuni molatece, când povestiţi… Cu fiecare pagină întoarsă te inserezi emoţional în fluxul unui timp, care prinde viaţă, deşi el a murit demult, pentru că tu vii de acolo, din acele pasaje ce se așază într-o naraţiune continuă, poţi să-l primeşti, iată şi să-l laşi să curgă mai departe.

Cuvintele leagă acele imagini, le dau înţeles, scot de sub fiecare imagine substanţa care-i dă concreteţe şi curgere şi rămân în aer ca un ecou ce se va constitui în memoria imediată a copilului. Când vei abandona acest exerciţiu de rememorare, va rămâne copilul să refacă, după puterile lui, povestea rămasă în aer… E ca şi când umanitatea s-ar întoarce la punctul zero al uimirii, când se descoperă pe sine ca entitate reflexivă a lumii. Sună bombastic, evident, afirmaţia de mai înainte, dar nu putem comprima altfel imensa presiune a depărtărilor care vin spre noi. Copilul nu trebuie să mai refacă instrumentele de fixare a memoriei şi de interpretare a realităţii cu care intră în contact, le are deja, îi sunt la îndemână în casă, dar aventura folosirii lor este spectaculoasă. Peretele încăperii este pentru el suportul pe care va lucra, la fel cum procedau strămoşii umanităţii în peşteri, foaia de hârtie este fereastra în care-şi va aşeza viziunile, este un artist care vrea să vorbească despre sine însuşi. Reface, cu puterile lui, limbajul casei, drumul anevoios, dar exuberant, al cunoaşterii. Aparent par un dezastru intervenţiile pe care le face cu creionul, cu carioca, asupra fotografiilor din albumul pe care ai uitat să-l închizi în sertar. El reia în fapt povestirea ta, ori doar ceea ce mintea lui interpretează, limbajul semnelor sale rămânând enigmatic, deocamdată, pentru oamenii mari, de parcă ar veni din străfundurile timpurilor.

De câteva săptămâni, pe contul său de Facebook, artistul Christian Paraschiv (Ch. Paraschiv) postează, aproape zilnic, imaginile unor fotografii, asupra cărora a lucrat de-a lungul timpului, ca într-un fel de rememorare a trecutului său, pe care, mai demult, ori chiar în timpul recent, şi-l îndepărtează sau şi-l apropie, reinventându-l mereu, nu atât nemulţumit de ceea ce i se releva din imagini, cât mai ales din dorinţa de a le amprenta emoţional. Le dă, prin acest procedeu, un sens, le scoate din banalitatea, coerentă, de altfel, a trăirii cotidiene. La fel ca acel copil, de care aminteam mai înainte, așază peste imagini limbajul enigmatic al interpretării sale, producând artă cu sens sugerat, refuzând, totuşi, să fie explicit până la capăt. Un grup de soldaţi, dintr-o fotografie, se va pierde într-un fum care-i deconectează din claritatea laboratorului foto şi-i trimite în nesiguranţa unei primejdii din care au ieşit sau spre care se vor îndrepta odată cu stingerea flash-ului; liniile albe ale acelui fulger, pornit din lampa fluorescentă, sugerează întreaga primejdie sub care stă viaţa lor, aceea din fotografie, cât şi din afara ei. Nu cu mult timp în urmă, scriam în „România literară” că acest artist, plecat înainte de ’89 în Franţa, este pentru istoria artei contemporane româneşti unul de manual, atât prin tehnicile folosite în laborioasa sa muncă, de pionierat, cum este şi acest bombardament cu imagini din spaţiul virtual, cât şi prin cuplarea sa la experimentele de vârf ale modernităţii. Ar fi posibil să exagerez, dar una dintre cele mai interesante fotografii, asupra căreia a făcut intervenţii, mă trimite cu gândul la o lucrare a lui Marcel Duchamp, „Marele Geam”, rămasă celebră şi contrariantă în acelaşi timp, atât pentru privitorul de acum, ca să nu mai vorbesc de reacţia stârnită contemporanilor săi, cât şi – nu mă îndoiesc – pentru cei care o vor descoperi. Mireasa şi peţitorii săi stau, la Christian Paraschiv, spre deosebire de cei din lucrarea lui Duchamp, în acelaşi plan! Mireasa este aşezată pe un scaun, iar bărbaţii în picioare, în spatele ei. Cu siguranţă această fotografie a fost una de familie, o imortalizare a unui moment decisiv pentru acele personaje care au locuit-o: mireasa, subiectul principal şi rudele sale, aici. Ei, bine, Christian Paraschiv blurează personajele masculine –  şi bustul miresei, transformându-le în neutri soldaţi, ieşiţi din neantul unui cataclism.

Ce a mai rămas curat din fotografie, partea inferioară, de sub torsul miresei, pare o pradă a fantomaticelor siluete din spate. E o lume a nesiguranţei totale, a lipsei de nuanţe în viaţa curentă a acelui moment, care aminteşte de Marele Război, de la începutul secolului trecut, ce l-a inspirat, probabil, pe Marcel Duchamp. Acolo, însă, ironia, plasată pe suport freudian, a fantasmelor sexuale, generate de atmosfera cazonă, extinsă în viaţa civilă, pare, de la distanţa asta de timp, o metaforă ce produce o uşoară senzaţie de lirism. La Christian Paraschiv, mireasa este doar un obiect reproductiv pentru soldaţii unei epoci cenuşii. Fotografia, astfel prelucrată, devine avertisment, punct trist al unei experienţe de neacceptat.

Ca şi când ar vrea să uite de unde vine, artistul așază peste un discurs public al lui Lenin, de exemplu, fumul unui incendiu ce s-a stins, personajele din fotografie nu mai vin din istorie, se îneacă în ea, pur şi simplu.

Când devine dezinvolt, artistul se duce spre imaginile fericite ale tinereţii, transformând într-o explozie de bucurie o hârjoană în mare. Trupurile tinerilor sunt într-un ritm comun cu valurile, se înfruntă şi se bucură unii pe alţii, iar nuditatea devine atât de firească precum trebuie să fi fost pe la începutul lumii, fără păcat şi fără ameninţarea vreunei convenienţe.

Dar asta se întâmpla atunci când nuditatea din tinereţea lui Christian Paraschiv nu putea fi expusă pe simezele nici unei expoziţii din România. Gesturile de acum ale acestuia sunt recuperatorii întrucâtva şi au marca unei nostalgii, care se varsă în tristeţea eşecului de a nu fi putut fi atunci ceea ce poate fi acum!