Valeriu Cristea 
Alerg din curte în casă – e o seară frumoasă, cu mult soare încă, sîntem cu toții în curte (unde nu știu ce facem), în curtea locuinței din Galați, str. Cazărmii nr. 84 bis -, alerg deci în casă, trimis să văd cît este ceasul; din camera în care intru nu văd decît zona de lîngă fereastră, unde mai este soare și unde, pe o masă, se află ceasul de buzunar al tatei; mă uit și, dintr-o dată, urlu: șapte și douăzeci și cinci, urlu mai tare decît ar trebui ca să fiu auzit de cei din curte, pentru că urlu de bucurie; strigătul meu e un strigăt de surpriză și de triumf: pentru prima dată reușisem să „citesc” ceasul.
Dacă „minunea” nu s-ar fi produs ar fi trebuit să spun, ca de atîtea ori pînă atunci, că limba mică e la șapte, iar limba mare la cinci. În acea clipă însă, pe neașteptate, toate mi s-au legat dintr-o dată în cap și, ca inspirat, am strigat șapte și douăzeci și cinci.
Atît era ora cînd am citit pentru prima dată ceasul. O oră – din această cauză – în ce mă privește simpatică și fastă, spre deosebire de altele, cînd arătătoarele formează unghiuri bizare sau chiar ușor terifiante. Timpul măsurabil a început să curgă pentru mine la 7 și 25 seara.
—
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
