„…pentru meritele sale excepționale ca scriitor epic”, Henryk Sienkiewicz (5 mai 1846 – 15 noiembrie, 1916) primea, în anul 1905, Premiul Nobel pentru Literatură, în urma publicării volumul „Quo Vadis”. Crescut în spitirul tradiţiilor cavalereşti şi patriotice ajunge în „lumea nouă” (California), pentru a întemeia alături de câţiva prieteni o fermă. A rămas profund impresionat de „civilizație, dar a sesizat foarte repede și efectele negative ale acesteia.
Petronius către Vinicius:
„Îţi trimit printr-un sclav de încredere scrisoarea asta din Antium, la care, deşi mâna ta este obişnuită mai mult cu spada şi lancea decât cu pana, sper că-mi vei răspunde prin acelaşi trimis, fără prea mare întârziere. Te-am lăsat pe urma cea bună şi plin de speranţă, cred deci că ori ţi-ai şi astâmpărat dorinţele dulci în braţele Ligiei, ori ai să ţi le astâmperi în curând, mai înainte că adevăratul vifor al iernii să bântuie peste Campania dinspre culmile Soractelui. O, dragă Vinicius! Fie ca maestră să-ţi fie zeiţa de aur a Ciprului, iar tu să fii maestru acelei aurore ligiene care fuge de soarele dragostei. Aminteşte-ţi întotdeauna că marmura în sine, chiar şi cea mai scumpă, nu înseamnă nimic, că îşi dobândeşte adevărata ei valoare abia atunci când mâna sculptorului o transformă în capodoperă. Fii şi tu un asemenea sculptor, carissime! Să iubeşti nu e suficient, trebuie să ştii să iubeşti şi trebuie să ştii să înveţi pe altul arta dragostei. Plăcerea o simte şi plebea, şi chiar şi animalele. Omul adevărat, însă, tocmai prin asta se deosebeşte de animale. El transorma dragostea într-o artă nobilă şi, bucurându-se de ea, e conştient de toată valoarea ei divină. Astfel nu-şi satisface numai trupul, ci şi sufletul. Adesea,când mă gândesc la deşertăciunea, nesiguranţa, şi plictiseala vieţii noastre de aici, îmi spun că poate tu ai fost mai înţelept alegând războiul şi dragostea, decât viaţa la curtea împăratului, căci numai pentru aceste două lucruri merită să te naşti şi să trăieşti.
În război ai fost norocos, fii şi în dragoste, iar dacă eşti curios de ceea ce se petrece la curtea împăratului, am să te informez din când în când.
Stăm deci la Antium şi ne îngrijim vocea noastră divină, simţim în continuare aceeaşi ură pentru Roma, iar peste iarnă avem de gând să ne ducem la Baiae ca să dăm reprezentaţii publice la Neapolis, ai cărui locuitori, ca nişte greci ce sunt, au să ne aprecieze mai bine decât neamul de lupi de pe malurile Tibrului. Au să se adune oameni din Baiae, Pompei, Puteoli, Cumae, Stabies, aplauzele şi cununile n-au să lipsească, și asta are să fie un impuls pentru expediţia proiectată în Achaia.
Şi amintirea micii Augusta? Da! Încă o mai plângem. Cântăm imnuri de compoziţie proprie atât de minunate, încât de invidie sirenele s-au ascuns în cele mai adânci peşteri ale Amfitritei. În schimb, ne-ar ascultă cu plăcere delfinii, de nu i-ar împiedică vuietul marii. Durerea noastră nu s-a domolit până acum, aşa că o arătăm oamenilor în toate chipurile în care ne-o arată sculptura, având grijă să ne vină bine, urmărind cu atenţie dacă oamenii ştiu să aprecieze frumuseţea asta. Ah, dragul meu! Vom muri ca nişte bufoni şi comedianţi.
(„Quo Vadis”, traducere Al. Iacobescu)
Imagine de pe wikipedia.org
