Fără epurări

În artă nu există progres şi mai-noul nu discreditează (chiar şi atunci cînd încearcă şi îşi face un program din asta) mai-vechiul. Dacă am crede în progres artistic, unul obţinut prin simpla trecere a timpului şi prin distanţarea epocii noastre de cele „revolute”, ar trebui să credem atît de tare, încît să-l considerăm pe orice dramaturg român de azi superior lui Caragiale; iar pe toţi cei din anii realismului socialist, mai valoroşi decît Shakespeare.

Există însă o evoluţie a perspectivei critice, aşadar un progres de cunoaştere şi de rafinare a acesteia prin raportarea la opiniile şi judecăţile de valoare anterioare pe marginea unei opere literare. Dacă eroarea de a-l considera pe Coşbuc depăşit a fost şi rămîne curentă, critica literară de vîrf a observat-o încă din epoca primei posterităţi a poetului. În Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, din 1941, G. Călinescu găseşte „explicabilă”, dar „injustă” uitarea lui Coşbuc „numaidecît după moarte”, iar motivul aşa-zicînd intern („marea inegalitate a operei”) este dublat, în rîndurile istoricului literar, de enumerarea agenţilor poetici ai discreditării versurilor lui Coşbuc: „Simboliştii, puriştii, suprarealiştii, moderniştii în genere, cruţînd pe Eminescu, au văzut îngroziţi în Coşbuc triumful anecdoticului.”. Călinescu, el, care a scris cu o plăcere uşor perceptibilă paginile despre Coşbuc din capitolul Micul romantism provincial şi rustic, îl consideră finalmente şi concluziv nu numai „un desăvîrşit tehnician”, „dar nu rareori şi un poet mare”.

Nu cred că George Coşbuc e chiar un poet mare, dar este unul atît de interesant şi de complex, încît criticile cele mai diferite s-au aplicat asupra poeziei lui, de la extrema sociologică şi conţinutistică a lui Gherea la cea estetizantă a lui Streinu; iar evoluţia literaturii noastre (în sens istoric, nu valoric) nu poate fi concepută fără el.

Se cunosc şi pot fi enumerate calificările şi definiţiile acestei poezii, cu transparenţă, cristalinitate, limpiditate, adresabilitate, retorism, clasicitate şi ardelenism, pedagogie şi „voioşie” (ultimul termen l-a folosit un romancier cu adevărat mare, Rebreanu); după cum e lesne de înţeles că disocierea esteticului de etic şi etnic, principiul şi criteriul lovinescian, nu dă rezultate prea fericite în interpretarea şi evaluarea lui Coşbuc. Dacă scoţi eticul şi etnicul din universul poeziilor lui, mai rămîne ceva, dar nu prea mult şi nici reprezentativ.

E mai prudent aşadar să le includem, nu să le excludem din discuţia asupra poeziei lui Coşbuc (ca şi asupra liricii lui Goga) şi să convenim că a elimina naţionalul şi comunitarul din versurile lui Coşbuc ar duce, în primul rînd, la o sărăcire de semnificaţie poetică. Căci aceste versuri sînt făcute să exprime nu doar conţinutul sufletesc şi moral al omului generic, prins într-un tablou clasic şi clasicist, ci şi un aer specific, o tradiţie locală, un corpus de elemente şi aspecte definitorii pentru o lume anume. Recitate în Ardeal, poemele lui Coşbuc şi ale lui Goga vor fi altfel receptate în structura de sensibilitate decît dacă aceleaşi texte ar fi declamate într-o cafenea bucureşteană din Centrul Vechi. În Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc, din 2014, adică din chiar secvenţa cea mai recentă a evaluării lui Coşbuc, Nicolae Manolescu, după ce decantează esenţa clasicistă a poeziilor („Personajele nu sînt individualităţi, ci tipuri”), le arată „fondul obiectiv”: acesta este dat de „scenele din viaţa satului ardelenesc”, nu a altuia. Fără Ardealul şi ruralul din ea, poezia lui Coşbuc nu face sens.

(sursa foto: artline.ro)

Acestor axe care îi traversează şi structurează versurile li se adaugă exact acele elemente pe care un modernist ceva mai temperat ca E. Lovinescu şi unul radical ca Ion Barbu le scot din definiţia poeziei pentru ca aceasta să nu mai pară „leneşă”. A-l „epura” pe Coşbuc de elementul social, de cel moral, de psihologic şi anecdotic, de comunitar şi naţional ar duce la o deposedare a poetului de el însuşi. Or, dacă unui artist ca Ion Barbu îi este îngăduit să judece totul prin prisma artei şi poeticii sale, obligaţia unui critic este de a observa diferenţa dintre poetici şi de a nu evalua textele lui Coşbuc cu un punct de vedere macedonskian. Supraînălţarea perspectivei critice nu înseamnă, în cazul de faţă, fugă de concretul textului şi refugierea în generalităţi, ci tocmai recuperarea dimensiunii de profunzime şi a codului simbolic din poezia lui Coşbuc, prin raportare la „culoare” poetice alăturate, iar nu la cele deschise, cînd el mai avea cîţiva ani de trăit, de dadaism.

Căci, dacă punem poezia lui Coşbuc nu numai în raport cu ea însăşi, ci şi cu epoca în care a fost scrisă, observăm că ea a „prins”, la un capăt, romantismul eminescian, iar la celălalt, manifestul şi manifestările Dada de la Zürich. Între 1883, anul în care apare volumul de Poesii de Eminescu, şi 1916, anul în care Tzara, Hugo Ball, Hans Arp şi ceilalţi lansează, la cabaretul Voltaire, mişcarea Dada, sînt treizeci şi trei de ani. Dacă într-un secol sînt trei generaţii, iată cum, în numai trei decenii, poezia noastră s-a putut „sincroniza” cu cele mai noi formule artistice, apucînd din urmă literatura modernistă şi depăşind-o chiar, experimental.

Eminescu a fost considerat defazat de romantismul prin care şi-a format şi modelat imaginarul poetic; nu este, vorba lui Călinescu, explicabil că George Coşbuc, contemporan şi cu Tristan Tzara, a fost catalogat ca depăşit şi vetust într-o epocă de înnoire accelerată a literaturii române precum cea interbelică? La finele acesteia, cînd „cerchiştii” vor reabilita balada, va fi vorba deja de un program estetic, cu o componentă retro. Cercul Literar vrea să scoată poezia din temporalitatea istorică, pe care avangardiştii mizează şi o precipită febricitant. Dar nici unul dintre aceste „culoare” poetice pe un anumit interval istoric şi nici una dintre vîrstele poeziei româneşti, în ansamblul ei polifonic, nu pot fi corect trasate şi just evaluate fără considerarea tuturor poeţilor importanţi fie pentru un culoar, fie pentru altul, fie într-o vîrstă a liricii autohtone, fie în cea precedentă sau în cea ulterioară. Dacă pe „învechitul” şi „depăşitul” Coşbuc l-am scoate din istoria poeziei şi poeticităţii autohtone, această istorie nu s-ar mai putea închega.

Chiar „epurarea” modernistă se constituie ca o etapă, necesară pentru auto-afirmare, şi ea însăşi istoricizată. Execuţiile lui Ion Barbu, făcute la dreapta tradiţionalistă şi arhaizantă şi la stînga progresistă şi cosmopolită, au devenit parte din tabloul general şi materie de studiu şcolar. Astfel, „expiraţii” şi „rebelii”, „bătrînii” şi „tinerii” au o complementaritate necesară, clarificînd şi valorizînd ambii termeni. Îl putem gusta mai mult şi înţelege mai bine pe Coşbuc după ce i-am citit pe reformatorii poeziei noastre; şi, în direcţie inversă, putem înţelege cu adevărat reforma ori revoluţia lor dacă avem cunoaşterea şi conştiinţa culturală a ceea ce ei reformează. Fără un capitol Coşbuc, istoria literaturii noastre e mai greu de înţeles.

Mai ales asupra regăţenilor, piesele lui Caragiale au efectul „delirant”, cum spune Călinescu, „pe care melodia operei italiene îl are asupra spectatorului”. Ele, încearcă să explice criticul, „zugrăvesc misterios sufletul nostru volubil şi ne reprezintă inanalizabil”. Scoţînd „volubil” de lîngă „sufletul nostru”, nu altfel îmi par Coşbuc şi Goga pentru ardeleni.

Cu adăugarea că valoarea de specificitate şi cea de artă, în opinia mea, nu se exclud. Poezia lui Coşbuc e valoroasă, frumoasă, importantă şi semnificativă şi dincoace de munţi.

(cronică apărută în „România literară”, nr. 41/2016)

(sursa foto cover: ecotransilvania.ro)