Celor care nu-s

Niciodată nu mi-am luat răgazul de a sta câteva clipe în Piața Universității. Pentru mine spațiul acela a fost întotdeauna unul de tranzit fugar. Acum câteva seri, forțată de împrejurarea unei așteptări, am zăbovit lângă fântână. Un domn cu parpalac, care părea fără chip din cauza semiîntunericului stradal, făcuse din aceasta un soi de altar. Așezase într-un semicerc câteva zeci de candele roșii și albe și le aprindea încet, într-o ordine aleatorie sau intenționată, nu mi-am putut da seama. I-am privit mai mult de un sfert de oră dansul și pentru câteva clipe spațiul și timpul au dispărut și a intervenit memoria. Mi-am amintit de acel decembrie, de teroarea care se instaurase la noi în casă. Blocul nostru, aflat pe la Domenii, era flancat de o unitate militară de cartografie și un depozit de medicamente, iar întreaga alee era locuită de ofițeri ai armatei. Așa că am fost păziți non-stop de taburi și santinele. S-a tras în câteva rânduri. Un biet soldat a fost rănit. Mai târziu aveam să văd și sânge și cartușe golite. Ai mei trăseseră jaluzelele la ferestre și umblam aplecați până la nivelul ferestrelor, aproape pe întuneric. Pentru mine, la cei 16 ani pe care îi aveam, era palpitant. Ai mei însă erau livizi. Îmi amintesc că m-au marcat mai cu seamă două lucruri. În casă se vorbea în șoaptă și singura lumină era aceea a televizorului al cărui sonor mergea în surdină. Așa că pentru mine Revoluția a fost un soi de triplex. Una era Revoluția din casă, alta cea de la televizor și alta cea de pe stradă. Acum câțiva ani, contextul profesional în care mă aflam m-a ajutat să pricep lucrurile și mi-am dat seama că, dacă până atunci metaforizasem cutia televizorului cu o fereastră a adevărului, de fapt ea nu s-a diferențiat nici în zile acelea, nici după aceea, cu nimic de ferestrele baricadate ale casei.

Am văzut de-a lungul anilor tot felul de filme ale Revoluției. La început le priveam cu entuziasm și curiozitate. Apoi entuziasmul a pierit, curiozitatea s-a plictisit și a rămas un ceva care nu e niciun sentiment, nicio stare, niciun gust, ci mai degrabă o imagine, aceea a unui imens stadion gol. Un stadion gol nu-ți poate spune nimic. Imaginea aceasta este, pentru mine, una dintre reprezentările posibile ale unor verbe vitale. A dori și a vrea. Două verbe principial diferite care guvernează libertatea. În tribune spectatorii își doresc. Pe teren jucătorii vor. Ceea ce îi diferențiază este acțiunea. Și tocmai în această acțiune stă libertatea. Libertatea ca manifestare a voinței. Dorințele sunt legate de simțuri, pe când voința este ceea ce ține de libertate, adică de libera alegere. În general, omul e comod și preferă dorința. Preferă să stea în tribune, să se zbată și să creadă c-a făcut ce-a vrut. Și mai mult, să creadă că lucrurile pe care le-au făcut alții au ieșit pentru că el și-a dorit.

Secvențele mele rememorative și-au estompat agitația și m-am reîntors la fântâna de la Universitate. Mă gândeam la Antoine de Saint-Exupery care spunea că nu pui temelia libertății atunci când îi împuști pe cei care gândesc altfel decât tine… Am continuat să privesc ritualul lent al domnului cu parpalac și m-am gândit la toți aceia care și-au dorit atunci și au și vrut. Martori deveniți martiri. Pentru ce? Pentru libertate. Ce puteau ști ei atunci despre libertate atâta vreme cât se lucrase profund la amputarea părții divine a omului care nu este altceva decât această libertate (cum bine spunea Petre Țuțea)? Mă cutremură faptul că primul lucru pe care și l-au dorit a fost o televiziune liberă. Televiziunea, prin exercițiu, nu poate fi liberă pentru că ochiul camerei de filmat vede și spune ceea ce vor cei din spatele lui… Hălăduiala minții mi-a fost curmată dureros de secvența care a urmat. Lângă domnul cu parpalac s-a oprit un altul. Probabil că primul și-a închipuit că celălalt vrea să aprindă și el o candelă și i-a întins chibritul aprins. Cel de-al doilea însă, cu febrilitate, și-a aprins țigara de la el. Un gest care m-a înfiorat și mi s-a părut evocator pentru toate cele care au urmat și încă urmează acelui decembrie. Mai dureros însă a fost să-l văd pe domnul cu parpalac aprinzând cu acel chibrit o candelă și apoi, de la ea, o țigară.

An de an, ținem tot felul de ritualuri, cu lumânări, coroane și mai știu eu ce pompoșenii. Detaliem, mărunțim, tocăm. Revedem secvențe, filme. Ascultăm mărturii mai mult sau mai puțin măscărite. Din toate astea însă lipsește dragostea. Căci dacă ar fi fost, țigara aceea nu ar fi fost aprinsă. Dragostea aceasta este cea care îl eliberează pe om și nu dorințele. Dragostea aceasta este voință.

Am ales să ilustrez vizual articolul cu o singură imagine. O secundă din marea de secunde a Revoluției. O imagine extrem de sugestivă pentru România de azi pe care o identific cu acel băiețel cu mâinile în buzunare (o posibilă reprezentarea a verbului a dori) care îl privește pe soldat (o posibilă reprezentarea a verbului a voi). O Românie care se află încă în stadiul în care își dorește, dar nu voiește. Și asta pentru că nu a învățat că de la candela istoriei nu-ți aprinzi niciodată țigara.

(sursa foto: romaniaactualitati.ro)