Cristina Chirvasie
Se spune că lumea teatrului e bântuită de orgolii, îngustimi și măruntișuri ale spiritului, în contrast cu larghețea imaterială pe care o dăruiește rampa sau acel dincolo de rampă despre a cărui fascinație se vorbește mereu. Teatrul e o nano-lume în care ne oglindim, așa că ar fi cu neputință să nu existe în ea și aceste mofturi mundane. Cred însă că nu ele definesc arlechinii unei scene. Eu le numesc umbrele culiselor sau penumbrele conștientului care adumbresc făcătorii de teatru și nu creatorii. A izbuti să te ridici deasupra acestor umbre, fără a te lăsa copleșit de conurile lor, e vital pentru menirea ta atunci când ea este creatoare.
Am început cu aceste rânduri pentru că astăzi vă propun o scurtă confesiune despre un excelentissim creator de teatru pentru care scena înseamnă mister, actul artistic un rendez-vous cu sinele și căutarea un resort indispensabil. Acest mare exilat al culturii românești care jonglează cu umbrele profunde ale subconștientului și nu cu cele de culise, acest meșteșugar al “scândurii” ale cărui spectacole fac parte din agoniseala creatoare a lumii se numește Andrei Șerban și, pe 21 iunie, împlinește o vârstă frumoasă.
Foto de pe adevarul.ro
Pentru mine Andrei Șerban are toate atributele unui alchimist veritabil care a găsit formula ideală prin care să-și contextualizeze sinele, șlefuindu-l cu fiecare spectacol al său și metamorfozându-l în duplicate ale aspirațiilor, mesajelor și căilor sale profunde. Căutarea lui, acea question vitale pe care după întâlnirea cu colosalul regizor Peter Brook n-a mai putut s-o evite, este permisivă și convocatoare totodată. Orice întâlnire cu spectacolele sale este o intersectare cu traiectoria Andrei Șerban. Un regizor bun își delimitează opera de obscuritate prin vitalizarea ei intrinsecă, preumblându-se cu sinele ca într-un pas de deux perpetuu. Andrei Șerban, aparent sobru, critic și ermetic, își etalează duhul în fața noastră fără precauții.
Am avut șansa ca prin 2004 să particip la o întâlnire cu Andrei Șerban la Teatrul Act din București. Până atunci, pentru mine numele său era sinonim cu Trilogia, cu exilul, cu marginalizarea și, poate, cu un ușor dandism intelectual. Am descoperit însă un regizor de o sinceritate și acuratețe cuceritoare. Ne-a vorbit despre Indiile galante, opera-balet a lui Rameau de o frumusețe entuziasmantă pe care o montase de curând la Opera din Paris. De atunci și până azi mai caut încă răspunsul la pertinenta întrebare: ce iubește Andrei Șerban? Opera ca teatru sau teatrul ca operă?
A urmat controversatul Oedip de pe scena Operei Naționale din București, pentru a cărui producție s-a lupta până în… automobilul prezidențial, convingându-l pe Ion Iliescu să dea undă verde finalizării montării. Au urmat zeci de spectacole aici și pretutindeni pentru care a primit aplauze, ovații și… fluierături. E firesc pentru un artist viu!
Foto de pe cotidianul.ro
Adoptat de Franța și de SUA, Andrei Șerban n-a ocolit scena românească. Cu toate că ar fi putut s-o facă dacă ne gândim la umbrele arlechinilor despre care vorbeam la început. Atașamentul său cultural față de țară este evident.
Ivanov, Lear, Lear(a) și Omul cel bun din Seciuan (Teatrul Bulandra), Don Juan în Soho și Purificare (Teatrul Național din Cluj), Hedda Gabler, Strigăte și șoapte și Unchiul Vanea (Teatrul Maghiar din Cluj), Pescărușul (Teatrul Radu Stanca din Sibiu), Trei surori (TNB), Indiile galante, Lucia di Lammermoor și Troienele (Opera Națională din Iași) sunt spectacole lui românești care se află în repertoriile curente și care grăiesc de la sine.
Acesta este Andrei Șerban la 72 de ani. Cu o energie debordantă și un tezaur sublim, cum ar spune unii, își continuă căutarea fluidă și misterioasă, pe un tempo irezistibil, dăruindu-ne mostre obiective din caleidoscopicul uriaș spre care tinde, acest le plus grand spectacle du monde pe care îl slujește cu ardoare și măiestrie, departe de… mărunțișurile spiritului.
Imagine cover de pe bogdanulmu.eu
