Vino cu mine, cititorule! (II)

„Vino cu mine, cititorule! Cine ţi-a spus că nu există pe lume dragoste adevărată, devotată, dragoste veşnică? Să i se taie mincinosului limba lui ticăloasă! Vino cu mine, cititorul meu, numai cu mine, şi am să-ţi arăt o asemenea dragoste!” Ce cititor, oricît de năzuros, de neîncrezător ori de recalcitrant, ar rezista unei asemenea chemări? Incantaţiile acestui „povestitor obiectiv” şi „străin” detaşat – cum se autodefineşte cu şarmantă autoironie naratorul-vrăjitor din Maestrul şi Margareta – îl ademenesc pe cititor într-un labirint năucitor, imprevizibil, cu multiple intrări şi ieşiri posibile. Mihail Bulgakov construieşte cu măiestria unui jongleur versat în acrobaţii literare o istorisire despre năzdrăvăniile unui desant de diavoli poznaşi într-o Moscovă în care „ateismul nu mai miră pe nimeni”, dar şi o poveste tulburătoare despre dragoste şi moarte, suferinţă şi iertare. Maestrul şi Margareta se joacă pe limburile în care se întîlnesc viaţa şi moartea, într-un dublu descensus ad inferos, iadul terestru fiind mult mai înăbuşitor decît pustietăţile Hadesului. În romanul lui Mihail Bulgakov negurile gheenei par mai puţin înfiorătoare decît caznele infernului cotidian, mîrşăviile, delaţiunile şi trădările lamentabile ale moscoviţilor îi umplu de indignare pînă şi pe diavoli, stîrnindu-i să le dea o replică de pomină. În mijlocul acestei înfruntări, convulsiile unei iubiri imposibile îşi găsesc mult rîvnita liniştire de abia în promisiunile celuilalt tărîm, bulgakovienii Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta, Margareta şi chinuitul ei Maestru, regăsindu-se in aeternum nu în cumplita bolgie dantescă, ci în tihna unei căsuţe idilice dintr-un infern în care îşi face loc speranţa, în care dragostea adevărată, devotată, veşnică va dăinui în pofida tuturor piedicilor.

În vîrtejul jocurilor sale intertextuale, Mihail Bulgakov inversează cu dezinvoltură rolurile, figura neobositului Faust estompîndu-se, drapată în faldurile nebuniei ce îi dă tîrcoale neliniştitului Maestru, pe cînd candida şi pasiva Gretchen se metamorfozează în energica vrăjitoare Margareta, care preia iniţiativa pactului cu diavolul şi le dă de furcă pînă şi celor mai versate forţe ale întunericului. Maestrul îşi pierde pînă şi numele, ascunzîndu-se în firava platoşă a anonimatului, invizibilă pentru ochii vigilenţi ai sistemului, cu tentacule instituţionale răsfirate în cele mai nebănuite cotloane ale intimităţii ultragiate, care îl reduc pe neliniştitul scriitor la un număr într-un salon-carceră, pacientul 118 din sanatoriul doctorului Stravinski. Numele lumesc al Maestrului rămîne pe veci necunoscut, dăinuind doar cognomenul de taină, cu care îl alinta Margareta. M-ul de pe tichia soioasă dăruită de Margareta iubitului ei se răsfrînge în enigmaticul W de pe cartea de vizită a lui Woland, într-o stranie oglindire ce îi contrapune şi totodată îi înfrăţeşte pe vizionarul scriitor bîntuit de o fantasmă de acum două mii de ani şi pe diabolicul messire, faţa şi reversul unei forţe obscure, de nestăpînit, ce scapă rizibilelor încercări de explicare şi de reprimare ale mereu trejilor anchetatori. Supliciul Maestrului începe odată ce se închide în bîrlogul faustic al unei subterane pentru a rescrie povestea „celui de-al cincilea procurator al Iudeii, cumplitul călăreţ Pilat din Pont”, care în fatidica zi „a paisprezecea a lunii lui Nisan” îl condamnă pe nevinovatul Yeshua Ha-Nozri la crucificare pe dealul Golgotei, alegînd, la presiunea marelui preot al iudeilor, Caiafa, să îl elibereze pe mult mai periculosul tîlhar Baraba. Odată ce un pasaj din romanul său va fi publicat, Maestrul devine vulnerabil, campania de denigrare orchestrată de la Casa „Griboedov” – „raiul”, în special culinar, al scriitorilor aserviţi – se declanşează violent, împingîndu-l în nebunie pe imprudentul scriitor ce îndrăzneşte să afirme existenţa lui Iisus. Romanul Maestrului va fi repovestit de „geamănul” său, Woland, unor literaţi obtuzi, preşedintele Massolit-ului, crunt pedepsitul Berlioz şi unui poet conformist şi oportunist, viitorului discipol al pacientului 118, Ivan Nikolaevici, care va trece prin infernul schizofreniei pentru a se lepăda de pactul cu sistemul şi a crede din nou. Manuscrisul Maestrului este firetul ce leagă iţele disparate ale romanului lui Bulgakov, miezul lui translucid, ce perturbă raporturile de forţă, reaşezînd personajele pe alte orbite, mai strînse ori mai laxe, gravitînd în jurul nucleului subtil al cuplului de îndrăgostiţi ce îşi consumă ilicita îmbrăţişare în vraja rescrierii unei istorii din Yerushalayimul de acum două mii de ani.

Fascinantul roman al Maestrului nu s-ar fi născut fără prezenţa discretă a Margaretei, soţia de taină întîlnită într-o plimbare pe străzile Moscovei, într-un pardesiu negru de primăvară, purtînd în braţe „un buchet de flori galbene oribile, neliniştitoare”, de rău augur, izbindu-l pe trecătorul care o urmează orbeşte cu privirea ei tristă, îndurerată, însingurată, a unei femei gata să-şi pună capăt zilelor „pentru că viaţa-i era pustie”. Pe Margareta acest năucitor coup de foudre o reîntoarce din pragul morţii, pe Maestru îl impulsionează în scrierea romanului său, într-o fericire vremelnică, plătită mai apoi cu vîrf şi îndesat de cei doi îndrăgostiţi, pregătindu-i pentru temuta trecere în lumea cealaltă: „Dragostea răsărise în calea noastră, aşa cum din pămînt răsare într-o ulicioară un ucigaş – ne lovi pe amîndoi deodată! Astfel loveşte fulgerul, şi tot aşa pumnalul.” Iniţierea în moarte ia forme diferite pentru cei doi iubiţi: sfîrşitul este presimţit de Maestru odată cu primele critici aduse romanului său, cufundarea în nebunie fiind o primă formă de aneantizare, pe cînd Margareta este călăuzită spre celălalt mal al Styxului de Woland şi ai săi, ungerea cu misterioasa cremă a lui Azazello fiind o asumare făţişă a acestei traversări. Nu doar chipul Margaretei întinereşte şi se umple de farmec, ci şi puterile ei sporesc, vrăjitoarea zburdalnică îşi leapădă hainele, se desprinde uşoară de pămînt şi întreprinde, nevăzută de muritori, un năstruşnic survol al Moscovei, încălecînd pe coada unei perii care o poartă lin sau fulgerător deasupra unor străzi aglomerate ori prin codri pustii, alunecînd nestingherită în lumina palidă, învăluitoare a lunii. Margareta are un sîmbure de taină care rămîne intangibil, ce nu poate fi atins nici de privirea scrutătoare a lui Woland, nici de radiografia omniscientului narator. Acesta din urmă îşi mărturiseşte deschis eşecul în încercările de descifrare a „flăcării de neînţeles” ce licăreşte în tulburătorii ochi ai eroinei sale, care ar fi avut totul pentru a fi fericită şi, totuşi, renunţă fără să clipească la traiul tihnit şi la etajul cu cinci odăi al unei vile pentru care ar fi invidiat-o orice moscovită pentru a se arunca în braţele unui necunoscut: „O, zei! Ce-i lipsea acestei fiinţe? Ce-i trebuia acestei femei, în ai cărei ochi ardea totdeauna o mică flacără de neînţeles? Ce-i trebuia acestei vrăjitoare, cu uitătura puţin crucişă, care în acea zi de primăvară ieşise ţinînd în mînă un buchet de mimoze? Nu ştiu, nu am aflat.” Neclintită în hotărîrea ei de a-şi recupera pierdutul Maestru, Margareta acceptă toate provocările diabolicei cete a lui Woland, tremurînd mai degrabă de nestăpînită curiozitate decît de spaimă în faţa grozăviilor la care ia parte, obţinînd de la temutul messire nu doar cheia unor secrete – precum globul pămîntesc viu, privirea din spatele ochelarilor macabrului Abadonna etc. – , ci şi tot ceea ce, fără ca ea să îşi calce mîndria să îi ceară, acesta îi oferă de la sine putere: „Nu ceri niciodată nimic! Niciodată! Mai ales la cei mai puternici decît dumneata! Îi laşi să îţi ofere singuri, şi ei îţi vor oferi totul! Ia loc, femeie mîndră ce eşti! […] Acum vorbeşte fără sfială, pentru că eu sînt cel care a oferit!”

Cu toate că i se oferă o singură favoare, Margareta renunţă la visul ei de iubire pentru o faptă bună, alegînd să pledeze pentru oropsita Frida, care şi-a ucis copilul născut dintr-o siluire, palidă umbră a goetheenei Gretchen. De abia după ce îşi iartă modelul după care a plăsmuit-o rafinatul autor, poate Margareta să îşi găsească fericirea, iar această absolvire nu o poate acorda nici Woland, nici altcineva, ci doar ea însăşi, într-o eliberare de povara „ereditară” a propriului destin literar. Întrucît Woland nu mişcase un deget pentru îndeplinirea primei dorinţe, Margaretei i se oferă o a doua şansă, care îi va aduce reîntîlnirea cu adoratul ei Maestru. Însă şi acesta îşi are propriile socoteli de încheiat: Bulgakov imaginează un ingenios paralelism, iertarea Fridei de către Margareta este dublată de eliberarea lui Pilat din Pont din crunta pedeapsă bimilenară în care Maestrul îl încătuşase pe laşul procurator într-o chinuitoare aşteptare. Pentru a-şi găsi odihna – nu lumina, pentru care nu este vrednic şi după care nici nu tînjeşte – , Maestrul trebuie, la rîndul său, să-şi ierte mai întîi personajul, să-i îngăduie mult rîvnita întîlnire cu filozoful vagabond pe care l-a răstignit fără vină: „Cineva îl lăsase liber pe maestru, aşa cum el însuşi îl lăsase liber adineauri pe eroul pe care-l crease.” În acest fel, Mihail Bulgakov regizează un magistral joc al încapsulărilor de tip Matrioşka şi al simetriilor ce îi conferă cărţii sale o geometrie multidimensională. În finalul abil calculat, măştile cad rînd pe rînd, diavolii bufoni îşi leapădă, în lumina străvezie a lunii, ponositele costume, dezvăluindu-şi adevăratele chipuri, de trişti cavaleri întunecaţi, „toate înşelătoriile pieriră, se prăvăliră în mlaştină, iar negurile înghiţiră instabilele veşminte vrăjitoreşti.” Moscova, asemenea Yerushalayimului din mirajul literar al Maestrului, se destramă în negură, ca şi cum nici nu ar fi existat, tot aşa cum peripeţiile stranii din acea primăvară se cufundă treptat în uitare, după ce totul fusese „limpezit”, dezvrăjit, înăbuşit în tăcere. Însă „manuscrisele nu ard”, povestea Maestrului şi a mult iubitei sale Margareta reînvie, în memoria cîte unui Ivan Nikolaevici sau Nikolai Ivanovici, martori discreţi prin care povestea prinde din nou viaţă, la fiecare lună plină, cînd aceasta devine stăpînă deplină, „joacă, dansează, se zbenguie”, pentru a adormi din nou, întrucît „Totul s-a sfîrşit şi toate au un sfîrşit.”

Mihail Bulgakov, Maestrul şi Margareta, Traducere din limba rusă de Natalia Radovici, Editura Polirom, Iaşi, 2014, 492 p. 

(sursa foto: theguardian.com)