„De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?”

Mihai Eminescu, artizanul unor imagini rafinat-fastuoase, unele de o frumusețe nepământeană, care taie respirația, este în același timp un virtuoz al simplității. Ce înseamnă simplitate în poezie? Să compui enunțuri banale, de genul celor folosite în comunicarea de fiecare zi, și, din însumarea lor, să construiești un poem, în mod surprinzător, emoționant.

Iată prima strofă din poemul De ce nu-mi vii:

„Vezi, rândunelele se duc,/ Se scutur frunzele de nuc,/ S-aşază bruma peste vii −/ De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?”

Nimic nu este artistizat în aceste enunțuri. Constatări pe tema schimbărilor aduse de toamnă – rândunelele pleacă, cad frunzele de nuc, peste vii se-așterne bruma – se fac în mod curent chiar și în discuțiile convenționale purtate de doi vecini peste gard. Doar în versul al patrulea apare o folosire ingenioasă a pronumelui personal „eu” la dativ, forma scurtă, sugerând dorința de exclusivitate a poetului în relația cu iubita lui: „de ce nu-mi vii” (în loc de varianta comună „de ce nu vii”). Dar această poeticitate este minimă, nereușind să schimbe impresia că strofa este formată din enunțuri simple juxtapuse.

Și totuși, cele patru versuri creează o atmosferă de melancolie, intensă, aproape dureroasă, mergând până la un sentiment de pustiire. Care este secretul acestei eficacități artistice? Ne-am putea gândi fără îndoială la selectarea inspirată – sau competentă, de către un cunoscător al psihologiei receptării – a exact acelor elemente prin care oricine, de oriunde, își reprezintă toamna. Altă explicație – poate mai puțin convingătoare, dar în mod sigur și ea adevărată – constă în aptitudinea poetului de a crea o situație prin simpla ei numire. În romanul lui Thoman Mann, Muntele vrăjit (Der Zauberberg), există un personaj straniu, Mynheer Peeperkorn, care, cu fraze banale, constatative, instaurează imediat o stare de spirit în grupul din care face parte. El spune, de exemplu, se văd munții acoperiți de zăpadă… cerul e albastru… deasupra noastră se rotește un vultur… cu intonația cuiva care proclamă o realitate și, dintr-odată, toți cei din jurul său aderă la această inaugurare, o recunosc, o sărbătoresc. Motivele de jubilație încep să existe, pentru ei, abia după ce sunt numite.

Nichita Stănescu avea și el acest dar. Două versuri ale sale despre mare, simpliste, chiar puerile, creează instantaneu o metafizică a mării, superioară oricărei alte construcții poetice:

„Ah, ce sare, al ce sare/ Și ce apă e în mare!”

Revenind la poezia lui Eminescu, nici strofele următoare din De ce nu-mi vii nu aduc ceva spectaculos. Poetul trece de la descrierea toamnei dezolante la chemarea (zadarnică) a iubitei în același registru stilistic al banalității:

„O, vino iar în al meu braţ,/ Să te privesc cu mult nesaţ,/ Să razim dulce capul meu,/ De sânul tău, de sânul tău!// Ţi-aduci aminte cum pe-atunci/ Când ne primblam prin văi şi lunci,/ Te ridicam de subsuori/ De-atâtea ori, de-atâtea ori?”…

Scenele de tandrețe evocate sunt cunoscute de toți îndrăgostiții, nu au nimic original. Ceea ce emoționează este, și de această dată, numirea lor (sau descrierea lor cu mijloace de exprimare minime).

În crearea emoției joacă un rol – discret − și repetarea, la fiecare sfârșit de strofă, a mesajului trimis iubitei, fără speranța că va ajunge la destinație și că va avea vreun efect. Această repetare, care sună ca o tânguire mecanică, dă un sentiment de zădărnicie.