Leana

– Şi cum mai te cheamă, mamă?
– Geta, spun eu, apăsat, ştiind dinainte ce are să-mi zică.
– Aha, ca pe iapa lui nea Ilie Lulea!
Dau să mă încrunt, dar muşchii feţei nu mă ajută. La ce bun, aşa e la noi în Teleorman, oamenii pun nume de fete, iepelor.
Pe-a noastră a chemat-o Leana. Când a cumpărat-o tata de la un om din Răsuceni, omului acela aproape că nu-i venea s-o dea, dar mai avea încă doi şi trebuia să vândă unul, erau prea mulţi şi greu de ţinut. S-a despărţit greu de ea şi i-a dat animalul tatălui meu, cu tot cu nume.
Era blândă Leana, “nepotu’ îi trece pe sub burtă”, le spunea tata oamenilor. Şi vrednică, nu te lăsa la greu. Când era deal, odată se încorda şi-şi ducea capul spre piept trăgând continuu. Eu nu puteam să stau în căruţă, coboram înainte să înceapă dealul şi împingeam şi eu.
Cel mai mult îmi plăcea că nu suporta ca tata să vină băut lângă ea. Scutura capul, ca fata mare când nu stă la pupat. Mama, aşa era ea, cu vorbe şi pilde vechi, îmi spunea că oamenii sunt mari în ochii cailor, că ei ne văd mari, ca să se teamă şi să asculte…
Acest cal mă ducea mereu până la Drăgăneşti. Îmi pupam părinţii şi fiul, apoi ţineam drumul Bucureşti-ului. Îi urmăream cu ochii cât puteam. Mergeau spre pădure, Leana fluturându-şi coama şi-odată se făceau mici, până nu-i mai vedeam deloc…
I-am închinat un poem Leanei, atât am mai putut să fac. O fi şi ea în cer, acolo merg toate sufletele,nu?

Calul de plug

Aram palma de loc din capul viei
şi calul nostru se învârtea,
tăind brazdele scurte şi negre,
cu dinţii lui parcă ara.

Tata ţinea cu grijă de plug
ca şi cum pământul i despica din palme,
vântul bătea dinspre balta tivită
cu stuf ars pe poale.

Eu ţineam căpăstrul bine, dar calul nu părea să fugă,
când nu mai putea, mi se uita
în ochi c-o rugă.

Priveam iapa cum ară în spumă
pământul negru din ochii mei
şi i-aş fi luat cu drag povara,
să fi fost eu cal , în locul ei…

Sursa foto: pixabay.com