Pe malul de lut al fluviului

Capitolul I

Roma, oraş deschis (I)

În autocamionul cu prelată şi obloanele ridicate, bărbaţii aceia cu feţe ascuţite şi palide, de culoarea cenuşii, îmbrăcaţi sumar în haine vechi şi demodate, luate parcă din sipetele bunicilor, în costume fără cravată sau în pulovere cusute în casă, se împing unii pe alţii fără menajamente spre oblonul din spate, ca să arunce o ultimă privire în stradă. Soldaţii nemţi, încotoşmănaţi în mantale, cu însemnele SS pe căştile de oţel, caută să-i împingă la loc în caroseria acoperită, în timp ce curelele armelor le tot alunecă de pe umeri. Ionel se uită bulversat în jur şi simte că se sufocă. Deşi e doar în pijama sudoarea i se scurge pe omoplaţi, iar fruntea i s-a acoperit de broboane ca de rouă. Când simte picătura care i se scurge până spre vârful nasului, dă să caute, în buzunarele bluze,, batista, care nu-i lipseşte niciodată de acolo, dar nu reuşeşte din cauza trupurilor celor din jur care îl strâng ca într-o menghină. Ridică picioarele şi constată că rămâne suspendat, fără să cadă. Uimirea şi furia se amestecă generându-i, pentru câteva secunde, puteri supraomeneşti, aidoma unui personaj de poveste. Folosindu-se de umărul drept, porneşte hotărât spre oblonul din spate. Se miră că îi dă la o parte cu uşurinţă pe meridionalii din camion, care vociferează şi ţipă în limba lor melodioasă ca o canţonetă, dar şi pe cei doi soldaţi nemţi care încearcă să-l lovească cu paturile de lemn ale carabinelor. Ajuns la margine, împins de gloata din spate, se sprijină de oblonul ridicat, ca să nu cadă. În stradă, pe trotuarul din stânga, mai multe femei şi câţiva bărbaţi împing fără succes cordonul făcut de militarii nemţi înarmaţi. Deodată, o femeie brunetă reuşeşte să rupă cordonul soldaţilor. Aleargă după autocamion, strigând disperată:
-Francesco! Francesco!
Ionel Corban priveşte buimăcit întreaga scenă şi nu reuşeşte să-şi amintească unde văzuse ceva asemănător.
-Francesco! Francesco! continuă să ţipe sfâşietor bruneta, alergând cât o ţin picioarele după autocamionul care a ambalat motorul.
Se aude apoi o împuşcătură şi femeia se prăbuşeşte ca secerată. Un copil de strană, îmbrăcat în odăjdii albe, se apleacă plângând asupra împuşcatei, dar este imediat îndepărtat de un preot catolic ce îngenunchează şi ia trupul inert şi moale în braţe. Brusc, Ionel încalecă oblonul şi sare din maşina aflată în mişcare. Vede din fugă, dincolo de scena cu femeia căzută la pământ, o limuzină neagră, turtită la spate, care se îndepărtează, iar mai departe, în mijlocul străzii, o motocicletă cu ataş şi silueta unui soldat cu nelipsita cască de oţel pe cap. Fundalul scenei pare creionat ca într-un desen cu perspectivă, făcut de un artist profesionist. Îşi dă seama că femeia aceea frumoasă este moartă, dar vrea s-o vadă de aproape.
Aleargă şi aşteaptă să audă împuşcăturile soldaţilor din autocamion
Oh! Numai de ar ajunge la timp, înainte ca militarii să armeze puştile, cu baionetele rabatate, şi să-l ia în cătare!
În sfârşit, e acolo!
Se opreşte, răsuflând din greu. Stă aplecat, cu mâinile sprijinite de genunchi. Se uită concentrat la faţa femeii neînsufleţite din braţele preotului acela catolic cu ochelari, fără s-o recunoască. Îşi ridică privirile spre ciucurele căciulii de pe capul preotului. Ce caraghios! îşi spune, amuzat.
Împuşcăturile îi bubuie-n timpane.
Gloanţele îi străpung toracele.

Se trezeşte brusc din coşmar. Simte în spate locul pe unde, în vis, i-au intrat gloanţele. Prostii! Realizează, după ce se uită dezorientat prin camera de hotel, că junghiurile se datorează aerului condiţionat care suflă chiar deasupra patului! Privirile i se îndreaptă spre uşa de la intrare, de unde se aud bubuiturile. Îşi lasă picioarele jos, la marginea patului, uitându-se în treacăt la ora de pe ecranul telefonului mobil. Sare ca ars în picioare când vede cifrele – 08.05. Ar fi trebuit să fie deja în restaurant, la micul dejun. Se îndreaptă spre uşă, strâmbându-se din cauza săgeţilor care-l tot împung între coaste. Îşi simte capul greu şi picioarele ca de plumb. Răsuceşte cheia în broască.
-Ce-ai făcut nene, ai adormit pe cămaşă, rânjeşte constănţeanul din pragul uşii.
-Să-mi bag picioarele! Ce frigoaică-n bordeiu’ matale! constată el, luându-se cu mâinile de umeri.
Ionel se uită furios în jur:
-Am pus soneria telefonului la 6.45, dar n-am auzit-o. Prea multă băutură, Nicule! Era trei dimineaţa şi nu te mai îndurai să pleci în camera ta.
Îşi duse mâna dreaptă la ceafă şi începu s-o maseze:
-Mi-a înţepenit gâtul.
Văzu telecomanda aparatului de aer condiţionat, căzută lângă pat. Se aplecă s-o înhaţe. Adăugă uşurat, după ce închise aerul:
-Sufla crivăţul din perete, băga-mi-aş! Tocmai mă împuşcaseră unii în vis şi…
-Dacă nu te încliftezi mai repejor, o să te mitralieze de-adevăratelea hoaşca de ghidă. Unde ţi-ai agăţat ţoalele? În şifonierul ăsta? Răstoarnă-l mai repede peste fizic! Eu cobor în restaurant. Îţi iau ceva la pachet?
-Nu vreau să mai bag nimic în mine, după berea de aseară. Simt că nu-mi revin dacă nu dau la peşte.
-Care aseară? N-ai spus că era ora trei când m-am cărat? Dacă vrei să te răsteşti la bocanci, fă-o mai repede? Pas alergător la baie! Nu uita că la 8.30 plecăm.
-Ia-mi geamantanul şi pune-l pe hol, dacă tot ai venit.
-Ce geamantan, nea Ionele? Te-ai ţăcănit? Uiţi de la mână pân’ la gură? Nu ne-a spus madama aseară că o să le soilim patru nopţi în hotelul ăsta?
Ionel îşi trase o palmă peste frunte şi fugi în baie. Constănţeanul se uită lung după el, clătinând din cap.
Pe la 8.25 toţi excursioniştii reuşiră să se adune pe trotuarul din faţa celor două clădiri gemene ale hotelului. Elena Panait le ceruse să se adune ciotcă în jurul ei pentru a-i auzi explicaţiile şi recomandările legate de vizitarea unui oraş aşa de mare ca Roma.
-Bună dimineaţa! Noaptea trecută o femeie în vârstă din colectivul nostru, doamna Oprea, s-a accidentat. Nu e timp să vă explic împrejurările în care şi-a fracturat piciorul drept. Neavând asigurare, ortopedul de la spitalul de urgenţă, unde am dus-o, azi-noapte, cu o maşină de-a hotelului, i-a pus de milă piciorul în ghips, dar a refuzat s-o interneze. Am fost nevoită acum s-o las în cameră, la hotel. Noroc că este o bătrânică vioaie, cu o fire optimistă. Am luat legătura, în dimineaţa asta, cu fiica ei, stabilită în Austria. Ne-a promis că o să vină în Italia ca s-o ia, dar nu mai devreme de două-trei zile. În ceea ce priveşte ziua de astăzi, să ştiţi că avem un program deosebit de încărcat. Vom merge fără autocar în oraş. În Roma nu prea se găsesc ziua locuri de parcare libere. Ne vom deplasa pe jos până găsim un autobuz care să ne ducă la destinaţia dorită. V-aş mai ruga să nu mai întârziaţi dimineaţa, sublinie ghida cele spuse, uitându-se semnificativ spre Ionel.
Corban îl trase pe brunet de mânecă:
-Te-ai şi grăbit să mă dai în primire?
-Ce ai, bre? Ţi-a căşunat pe mine? S-a însemnat¹ că n-ai venit dimineaţă la gustare. Decât să te iei de oameni ca boala de om sănătos, mai bine ţi-ai pune geana pe cracii ei. Ei, ce părere ai? Vezi ce pantaloni, întinşi pe bulane, poartă babeta? Ce-o fi crezând? Că mai are douăj’ de primăveri?
Se uită cu admiraţie la picioarele atletice ale Elenei Panait, strânse într-o pereche de blugi reiaţi. Se cunoştea că femeia făcuse toată viaţa sport, iar lui Ionel chiar nu i se părea deplasat că se îmbrăca tinereşte. Doar coafura demodată, platinată şi tapată, dată din belşug cu fixativ, ca nu cumva să i se clintească vreun fir şi astfel să descopere cineva cât de mult i se rărise frumosul păr de altădată, îi trăda dorinţa de a nu i se ghici vârsta.
Elena Panait îşi continuă alocuţiunea, vizibil indispusă din cauza nesomnului:
-Am să vă spun câteva cuvinte despre Roma, Cetatea Eternă, cum mai este cunoscută datorită vechimii sale. A fost fondată, potrivit istoricilor, cam prin anul 753, î.H. Este urbea care adună cele mai multe monumente culturale şi opere de artă din întreaga peninsulă. Asta în condiţiile în care Italia deţine 60% din patrimoniul cultural mondial. Practic oraşul este un imens muzeu în aer liber. Roma antică, întâi ca metropolă, apoi ca reşedinţă de regat, de republică şi de imperiu, a fost guvernată de regi, consuli şi împăraţi. După căderea imperiului Roma a devenit reşedinţa goţilor, iar după aceea, cu unele întreruperi, a fost condusă de papi, ajungând ca din 1861 să fie declarată capitala noului stat italian. Este cel mai celebru oraş din lume, dovadă fiind şi cunoscuta expresie: Toate drumurile duc la Roma! I se mai spune Oraşul celor şapte coline, pentru că e aşezat pe şapte dealuri. Eu însă prefer să-i spun Roma, oraş deschis. Am să vă explic de ce. Există un film emblematic, în opinia mea, cu acest nume, făcut de Roberto Rosellini în 1945, regizor considerat a fi deschizător de drumuri în noul curent al cinematografiei italiane postbelice, cunoscut sub denumirea de neorelismul italian. Înţelesul alăturării celor două cuvinte, oraş deschis, este dat de..de…
Ionel ciuli urechile, devenind brusc interesat de bâlbâiala femeii.
-…Explicaţia că un oraş care pe timp de război nu se mai poate apăra, ocuparea lui devenind inevitabilă, trebuie să ia nişte măsuri, hai să le numesc împăciutoriste, ca să nu le zic altfel. Autorităţile locale, pentru a evita distrugerile şi a proteja populaţia, acceptă ca oraşul să fie deschis, adică ocupat de asediatori. Eu însă consider că acum oraşul este mult mai ocupat, decât în vreme de război, de mulţimea de turişti care-l invadează zilnic şi-l distrug încet, dar sigur. Deci este mai deschis, mai mult ca oricând, imbecililor de tot soiul. Orice dobitoc poate să-şi vâre nasul peste tot, ba chiar să distrugă capodopere, aşa cum a făcut descreieratul acela care a atacat cu un ciocan nepreţuita Pieta, sculptată de Michelangelo. Dacă ar fi după mine, ar trebui ca înainte de intrarea în Cetatea eternă turiştilor să li se facă controale psihiatrice, iar lucrările de artă, cele mai importante, să fie protejate cum este Pieta acum. Cred că ştiţi despre ce vorbesc? făcu ghida ochii roată, încruntându-se.
Ionel se gândi, iritat, că psihiatrii ar trebui să-i controleze la cutiuţă întâi pe ghizii atotştiutori, gata să dea sfaturi şi îndrumări ca profeţii din biblie, neezitând chiar să-şi jignească proprii excursionişti. Cel mai mult însă îl ului legătura aproape neverosimilă între discursul emfatic al ghidei şi visul lui. Izbucni:
-Ce coincidenţă! Dacă aţi şti cât mi-am stors creierii ca să-mi aduc aminte! Noroc de dumneavoastră. Acum m-am edificat. În mod sigur Ana Magnani a fost împuşcată în Roma, oraş deschis, dacă tot aţi pomenit de filmul lui Rosellini. Pardon, eroina a fost împuşcată, voiam să zic. Vă mai aduceţi aminte cum o chema? Poate n-o să mă credeţi, dar să ştiţi că azi-noapte am visat-o? Am sărit din autocamion pentru că mi se părea al naibii de cunoscută şi nu aveam habar de unde. O am şi acum în faţa ochilor, exact cum o ţinea preotul acela catolic în braţe. Mi-a distras puţin atenţia căciuliţa de pe capul preotului. He-he-he! Avea în creştet un ciucure aşa de caraghios! Fistichiu tare, doamnă! Până la urmă aş fi recunoscut-o, dacă nu mă împuşcau nemţii.
Turiştii încremeniseră, ascultând conversaţia celor doi cu gura căscată.
-În vis, adică, completă jenat.
-Pe cine să recunoşti? întrebă ghida măsurându-l din ochi.
-Păi, nu v-am zis? Pe Ana Magnani. De numele eroinei nu-mi aduc eu aminte nici acum. În rest, dacă închid ochii, văd scena asta din film cât se poate de clar Doar eram şi eu acolo, ce Dumnezeu! De la început intrasem în…în…
-În ce?
-În film, unde în altă parte?
Elena Panait ridică contrariată palma dreaptă, măsurându-l din priviri:
-Stai o clipă că mă zăpăceşti! Încă nu-mi dau seama dacă îţi baţi joc de mine sau doar ai mintea pe bigudiuri. Sunt destul de confuză după o noapte pierdută. Norocul tău este că sunt o cinefilă pasionată şi am memoria numelor. Deci vrei să ştii cum o chema pe femeia care a fost împuşcată?
-Mi-ar place, re…recunosc, se bâlbâi Ionel.
-Răspundea la numele de Pina, dacă ţii morţiş să afli identitatea personajului din film. Numai că eu vorbeam de semnificaţia expresiei oraş deschis şi despre Pieta lui Michelangelo, iar dumneata m-ai întrerupt absolut nepoliticos ca să îmi povesteşti ce cai verzi pe pereţi ai visat azi-noapte.
-Îmi cer scuze dacă v-am supărat. Tocmai vă explicam coincidenţa celor spuse de d-voastră şi …
Elena Panait îl întrerupse dispreţuitor:
-Nu vreau să mai aud nici un cuvinţel Dacă nu ţi-aş fi observat lipsa dimineaţă, ai mai fi dormit şi la ora asta. Proastă mai sunt! Trebuia să te las la hotel, ca să te saturi de somn. Acum n-am mai fi purtat dialogul ăsta.
-Care dialog? se încruntă Ionel, enervat că Elena Panait îl tutuia.

¹Şi-a dat seama (argou)

Sursa foto: cinemagia.ro