Prin Deșertul Rajasthan

După doar două zile petrecute în New Delhi, India pare un loc amestecat în culturi suprapuse, abandonat de toţi cuceritorii incapabili până la urmă să-l înţeleagă în profunzime ori să-l domine până la capăt. Poate de aici şi impresia că oraşul nu are personalitate. Arhitectura britanică se diluează în spaţii prăfuite, senzaţia de oraş în reconstrucţie e mult mai palidă decât aceea a decrepitudinii şi părăsirii.

Din New York vorbeam despre India ca despre o ţară în mare expansiune economică, gata să primească infuzia de capital străin, să folosească inteligenţa tinerei generaţii de computerişti ori medici, pe care în America îi vezi peste tot. Odată ajunşi acolo, nu am găsit însă prea multe semne de revigorare. Viitorul se ascunsese de noi. Dacă în China comunismul a impus disciplina şi rigoarea muncii, anulând valorile spirituale, India nu poate fi înţeleasă în afara religiei care domină vieţile celor împăcaţi cu natura şi soarta până la contemplarea existenţei acesteia în aşteptarea reîncarnărilor viitoare.

Nu ştiu unde sunt cartierele moderne, clădirile înalte de sticlă, spaţiile elegante de afaceri şi birourile economice despre care se vorbeşte. Şi totuşi ele există. Visul oricărui indian este ca de la serviciu să meargă la un club de fitness, să bea cocktailuri pe marginea piscinei. Poţi aştepta şi 12 ani pentru a deveni membru la un astfel de club în New Delhi. Sistemul castelor funcţionează şi azi. Cei bogaţi se lăfăiesc în vile şi palate, au servitori, grădinari, şoferi, bucătari. Un servitor e ieftin, mi se spune, cam 20 de dolari pe lună.

Un prieten american, aflat într-o călătorie de afaceri cam în aceeaşi perioadă în India, a rămas surprins de povestirile mele. El fusese „escortat“ doar în astfel de locuri, purtat cu avioane particulare dintr-un oraş în altul, cazat în palate şi copleşit de opulenţa unui strat subţire, invizibil, care pare să nu aibă nicio legătură cu marea de trupuri a cărei singură performanţă este supravieţuirea.

India nu seamănă cu nimic la nivelul desfăşurării umane, deşi peisajul, templele sau palatele sale pot fi comparate cu unele asemănătoare din alte zone ale Asiei. Emoţia aici este legată în special de oameni. Oameni în armonie cu natura şi animalele, cu soarele torid şi ploile torenţiale. Oameni care forfotesc fără încetare, chipuri resemnate, trupuri uscate, zâmbete, o împăcare firească, deloc tragică, deloc forţată, cu fatalitatea. Oameni care mănâncă pământul de viu. Blânzi supravieţuitori cu existenţe aspre. Un drum nesfârşit de trupuri foşnitoare, un fluviu carnal de culori şi mirosuri curgând într-o altă dimensiune, pentru care încă nu avem măsura.

În săptămânile cât am călătorit în India am descoperit o lume densă, vibrantă, într-o copleşitoare conspiraţie cu timpul pentru care cuvintele ar trebui reinventate sau reinvestite spre a descrie spiritul unei planete străine crescută în sub-continentul asiatic.

Plecăm spre Jaipur dimineaţa devreme. Deşi ne aşteaptă şase-şapte ore în maşină, nu vom rezista tentaţiei de a ne opri la ieşirea din Delhi la templul Bahai, loc de meditaţie şi rugăciune pentru credincioşi aparţinând oricărei religii, o construcţie de marmoră albă în formă de lotus, o floare care îşi ridică gâtul fragil deasupra apelor stătute simbolizând puritatea şi armonia formelor. Doar că nu e atât de uşor să ieşi ziua din capitala luată în stăpânire de oameni, maşini, motociclete, vaci, într-un trafic haotic, îngreunat şi mai mult de baricadele construcţiilor începute şi neterminate.

După trei ore în care mai mult stăm decât înaintăm, învăluiţi în praf şi claxoane, mi-e clar că nu vreau să mă întorc aici prea curând. Sunt nerăbdătoare să ieşim în largul Indiei, la ţară, să văd cum arată satele, câmpul, deşertul Rajasthanului. Natura e lăsată în voia ei aici. Pe marginea şoselei apar din când în când aşezări greu de numit, bucăţi de ziduri care ar fi putut fi case dacă li s-ar fi pus şi acoperişul, un fel de bordeie de pământ, corturi şi paturi de bambus pe care dormitează bărbaţi înfăşuraţi în cearceafuri albe. Fiecare aşezare are stocate grămezi de balegă de vacă uscată folosită la aprinderea focului pentru gătit.

În India ai senzaţia că totul se refoloseşte până la dezintegrarea în elementele de bază. Satele nu au curent electric, doar câte un chioşc improvizat, reprezentând şi „magazinul sătesc“ şi „cafeneaua“, alături cu un mic generator ruginit care dă lumină singurului bec atârnat deasupra tejghelei.

În adăposturi, alături de oameni, se așază seara şi animalele. Poţi să vezi câte o cămilă îngenuncheată lângă patul de bambus sau câte o oaie culcată pe prag. Curiozitatea îmi e satisfăcută, dar inima mi se strânge cu fiecare kilometru făcut înăuntrul marii Indii, cea încremenită în timp, desfăşurându-şi la nesfârşit trupul uscat, un purtător temporar al sufletului etern purificat prin foc şi retrimis să îmbrace altă formă de viaţă pe marginea drumului care vine de niciunde şi duce niciunde.

E greu să accepţi că oamenii aceia se nasc, trăiesc şi mor pe marginea drumului, fără să aibă aproape nimic, aşteptând lunile de vară în care musonul va spăla praful şi va creşte bruma de recoltă. Doar că în ultimii ani plouă tot mai puţin, iar criza economică e tot mai mare pe fondul creşterii demografice, orezul e insuficient, inflaţia agravează lucrurile. Pământul e secătuit, populaţia însă în creştere.

În ziarele de dimineaţă abundă ştiri dintre cele mai tragice: zilnic se sinucid câteva famlii de fermieri în statul Rajasthan, incapabili să-şi plătească datoriile la bănci, înfometaţi şi fără nicio speranţă; bărbaţii tineri sunt atraşi în clinici unde sub pretextul unui control medical de rutină li se face fără ştirea lor vasectomie pentru a opri înmulţirea populaţiei, creşte numărul cerşetorilor, prostituţia, traficul de organe…Te-ai aştepta ca într-o astfel de lume unde sărăcia celor mulţi este covârşitoare să fie multe furturi, jafuri şi crime. Paradoxal, infracţionalitatea este însă scazută sau nu mai mare ca în alte ţari. Valorile spirituale primează aici, religia funcţionează ca o instituţie paşnică a liniştii sociale.

Nu ştiu prea mult despre birocraţia introdusă de britanici, dar pot să-mi imaginez câte ceva despre slăbiciunea lor de azi. Ni se spune că forţele de ordine şi pază sunt în special pentru protecţia guvernanţilor, persoanelor oficiale ori proprietăţilor celor bogaţi care nu se aflau însă pe traseul nostru turistic. La întrebarea ce se întâmplă dacă are loc vreun accident sau dacă i se face cuiva rău, vine poliţia? Dar salvarea? Ghidul a zâmbit misterios: Nu vine nimeni, mai bine rugați-vă. Şi dacă moare un turist? am insistat jumate în glumă, jumate în serios. Îl ardem şi îl suflăm în Gange, ne-a răspuns ghidul zâmbind ambigu. E timpul să lucrăm puţin la karmă, ne-am gândit, deşi părea cam târziu şi în orice caz inutil.

Am supravieţuit. Apunea soarele când am ajuns în Jaipur, faimosul Pink City, capitala Rajasthanului, fondat în anul 1727 de Maharajahul Mohit Krishnia şi pictat în 1876 în roz, de fapt în culoarea nisipului, pentru a celebra vizita Prinului de Wales. Pe colinele din jur se ridică fortul Nahargarh şi la intrarea în oraş Palatul Vânturilor, în mijlocul lacului Maotha. Zidurile palatului au 953 de ferestre mici deschise prin care circulă vântul. Străzile perpendiculare sunt înţesate de bazaruri şi tarabe, oraşul vuieşte de mişcare şi culori, motociclete şi ricşe, capre şi măgari. Peste 2,7 milioane de locuitori şi animale mai multe ca oriunde plimbându-se liniştite pe stradă ori folosite la transportul a tot felul de saci, baloturi sau bidoane cu lapte proaspăt.

Oraşul a fost construit conform principiului arhitectonic hindus, multiplu de 9 (Mandala, cunoscută ca Pithapada), semnificând cele nouă planete ale vechiului zodiac astrologic. Jai Singh II, arhitectul oraşului, era şi un renumit astronom. Arterele comerciale sunt şi ele 27, multiplu de 9, având câte o stradă care le taie pentru fiecare planetă. De pe vîrful clădirilor în paragină sar maimuţe în crengile copacilor sau pe tejgheaua vreunui vânzător de fructe. Oraşul, înconjurat de ziduri şi porţi pictate, pare un teatru de nisip, o scenografie creată pentru spectacolul uman care nu e mai prejos decât decorul spectaculos.

A doua zi ne trezim la cinci dimineaţa pentru a lua elefantul care ne va urca la fortul Amber din secolul XVI. Aşteptăm aproape o oră la coadă să ne vină rândul la elefant. Ne vom întoarce însă într-un jeep, elefanţii nu au voie să facă mai mult de trei drumuri pe zi, s-a dovedit că sănătatea le este afectată la efort prelungit. Ne simţim vinovaţi şi îi dăm un bacşiş bun stăpânului care ne arată mereu că elefantului îi e foame. O bancnotă cade pe jos, elefantul o ridică din nisip cu trompa şi i-o întinde stăpânului care mai cere un bacşiş pentru inteligenţa animalului. La sfârşit ne va arăta că, de fapt, e o femelă şi în plus gravidă şi ne mai cere un bacşiş pentru lărgirea familiei.

Nu e mare plăcere pe elefant. Din când în când ne trezim cu un duş fierbinte, când îşi scutură obosit trompa. Ne bălăngănim pe spatele lui mai degrabă stingheriţi. Experienţa e făcută să creeze mai mult o senzaţie de turist care să aibă ce povesti la întoarcere. Nici pe cămilă nu e mai bine. Dar pe jos e imposibil. Copiii ne pândesc peste tot să ne vândă te miri ce. Ne vom alege din politeţe cu mulţi elefanţi de lemn şi os, pandative, cuţite, fluiere, şaluri şi ganeshi de fildeş, spre bucuria prietenilor şi familiei.

După amiaza pe stadionul oraşului din nou elefanţi, de data asta frumos îmbodobiţi pentru festivalul anual, o explozie de costume, dansuri şi muzică, măşti, parada animalelor mari şi blânde strălucind de pietre semipreţioase şi brocarturi.

Căldura e năucitoare, oboseala ne încetineşe reacţiile, traversăm strada şi aproape că ne lovim de un elefant. O maimuţă ne atinge cu coada. Nu m-aş mira să ajungem să ne citim viitorul într-o picătură de apă sau trecutul într-un fir de nisip.

Seara se aprind focuri în intersecţiile oraşului, în faţa templelor, pe străzi. Începe sărbătoarea culorilor, Holi. Adorm cu televizorul deschis pe un meci de cricket, încă o urmă a imperiului britanic care a lăsat în urmă ce-a putut, într-o lume care îşi vede tăcută de drumul ei mai departe. Continui să visez tumultuos, chipuri care se aglomerează grosolan, cu trăsături primitive, figuri zgomotoase care îşi strecoară pentru câteva secunde capul în cadru şi apoi dispar ca într-un teatru cu păpuşi în mărime naturală, chipuri fardate sau doar colorate de căldură.

(sursa foto: dragosasaftei.ro)