Odilia Roşianu 
„Adesea, omul își este singur cel mai mare dușman”, spunea Cicero.
Nu degeaba a fost necesar să se aștearnă pe hârtie, de mai multe ori, toate drepturile pe care acesta le are. Pentru ca ceilalți oameni (dar și el însuși) să le respecte.
După secole de nedreptăți, suferințe, dureri, anomalii sociale, a venit Epoca Luminii, numită și „a rațiunii”. Iluminiștii au considerat necesar ca omul să fie eliberat de sine însuși, de întunericul răutății, al religiei duse în zona patologicului, al lipsei gândirii cu propria minte, luptând pentru ca ființa omenească să-și ia soarta în mâini, să scape de sub „tutela autoindusă”, să analizeze, să hotărască singur, să-și folosească rațiunea.
Rolul filosofilor a fost determinant, descoperirile științifice din acea perioadă, extrem de stimulative, creând bazele viitorului mod corect de a privi lumea, Universul, oamenii. Iar cultura a fost cea care a trezit spiritul mijlocului de secol XVIII.
Din păcate, după Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului (din 1789), lumina s-a stins de foarte multe ori. Punctul culminant al întunericului a fost atins, fără doar și poate, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Atunci inclusiv legile nedrepte ale războaielor, stabilite de-a lungul secolelor, au fost încălcate, batjocorite, iar noțiunea de om a devenit relativă. Bilanțul conflagrației a fost de neimaginat – 72 de milioane de morți. Dintre aceștia, mai mult de jumătate, aproximativ 47 de milioane, au fost civili… Războiul s-a încheiat prin aceeași demonstrație a lipsei rațiunii – bombele de la Hiroshima și Nagasaki, lucru care spune foarte multe despre „oameni”. După aproape două sute de ani de la inventarea sintagmei, „drepturile omului” erau doar o glumă dramatică pe obrazul umanității.
Pe 10 decembrie 1948, la Paris, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului. Drepturile egale, inalienabile, precum și libertățile fundamentale erau consemnate acolo cu multă grijă și răspundere. Și totuși… O parte întreagă de Europă fusese deja aruncată la gunoiul comunist, fără nicio mustrare de conștiință. Și oamenii au continuat să nu mai aibă drepturi, să fie uciși în moduri josnice, umilitoare, bestiale. În timp ce politicienii, zâmbind superior, își dădeau mâna, indiferent de orientare. Târziu, foarte târziu (prea târziu?), curățarea a venit și aici. Drepturile omului reprezenta, din nou, o sintagmă cu valoare.
Spațiile unde omul visează încă să fie recunoscut ca atare, să aibă drepturi fundamentale și să-și poată folosi rațiunea, așa cum se dorea în Epoca Luminilor, sunt numeroase. Câteodată pare că se mișcă ceva, dar niciodată nu e definitiv. Totul se răstoarnă peste noapte. Și în fiecare clipă cineva tremură pe glob pentru că-și va pierde liniștea, pacea, viața din cauza unor semeni.
Tot în acest cadru, perfect din punct de vedere legal, mai este mult până când și femeia va deveni „om”. Momentul în care va putea să-și ofere întreaga rațiune, să fie recunoscută de egalii sexului opus se lasă încă așteptat, chiar dacă poleiala strălucitoare care învelește relațiile ne poate orbi câteodată.
Azi aniversăm exact Drepturile Omului. Frumos scrise, impecabil alcătuite, schilod aplicate. Deoarece, se pare, omului cel mai greu îi este să fie OM.
