Camelia Radulian 
Dau piept cu mine
cum aş da la o parte o haină împușcată
e sânge negru la colțul amiezii
cald în casă, ger pe dealuri
și nu mai ninge.
Nu-i așa că ți-e frig?
Stau la masă cu oasele mamei mele
şi vorbim despre pâine, pământ și iluzii
Melcii se plimbă
pe mâinile
noastre împreunate
şi încă ne îmbrățișăm
până se sparg zorii
şi miroase fularul ei a smirnă,
timpul, a timp,
camera a sfârșire.
Mamă, dacă intri,
lasă uşa deschisă;
sunt corbi pe perini
şi livada mea s-a golit de tristeţe
genunchii
de toată sălbatica mea aprigă tinereţe
şi ei s-au golit.
Nu mai intră nimeni în viaţa mea
de la o vreme.
La uşa ţipetelor
plâng şi eu ca oricine
pe când în brațele tale rămân
doar cât o tăcere.
