Prințesele surori

A fost odată un împărat al Ținutului de aramă, care avea două fete frumoase ca două raze de soare. Prințesa cea mică avea părul ca aurul și buzele ca cireșele. Când râdea, înfloreau copacii. Prințesa cea mare avea părul ca și ciocolata și ochii verzi ca smaraldele. Când spunea povești, timpul trecea tare repede și oamenii uitau să plece pe la treburile lor.
Împăratul le iubea pe amândouă peste poate, de câte ori le privea, întinerea cu un ceas de vreme. În fiecare zi mulțumea lui Dumnezeu pentru că-i dăruise asemenea fete minunate. Pentru că le iubea pe amândouă la fel, făcuse Ținutul de aramă pe din două și dăruise fiecăreia câte o jumătate, ca să nu fie prilej de sfadă între ele. Ba le mai înălțase și câte un palat la fiecare, așa că fiecare prințesă trăia în palatul ei, cu slujitorii ei. Chemau pe împărat la ele la palat, la masă, una o zi, celaltă următoarea zi. Iar împăratul mergea cu bucurie la fiecare, pe rând.
Într-o zi sosi în ospeție la împărat acasă un prinț înalt și subțirel, frumos ce nu se mai văzuse.
Împăratul îl primi cu prietenie.
-Bine ai venit, prințe! Ce vânt te aduce?
-Bine te-am găsit, înălțate împărate, a răspuns prințul zâmbind. A ajuns până în țara mea vestea despre frumusețea celor două copile ale Măriei Tale. Cum eu sunt singur, singurel, mi-am pus în gând să vin să le cunosc și care dintre ele mi-a cădea dragă mie și eu ei, aceea să-mi fie soață.
Împăratul încuviință, apoi chemă repejor fetele la palatul său. Fetele însă, ca fetele… numai repede nu veniră! De cum auziră că a venit un pețitor, se apucară să se gătească. Scoaseră din dulapuri rochii împodobite, pietre nestemate și pantofiori strălucitori. Ceasuri întregi se pieptănară și se îmbrăcară, apoi plecară spre palatul tatălui lor.
Prima sosi fata cea mare, iar prințul o privi lung, fermecat de frumusețea și gingășia ei. Apoi sosi fata cea mică, dar să știți că de data aceasta prințul a rămas fără grai când o văzu cât e de minunată.
-Frumoase sunteți amândouă, domnițelor! a zis prințul. Să aleagă cineva pe una dintre voi e un lucru tare anevoios, căci amândouă sunteți deopotrivă, ca două zile de vară. Nu degeaba s-a dus vestea despre voi.
Prințesele mulțumiră bucuroase. De cum l-au văzut pe prinț, amândouă l-au îndrăgit într-o clipită. Au stat de vorbă mult timp, apoi au plecat cu toții la culcare, fetele cu gândul la prinț, iar prințul visând toată noaptea minunate prințese. A doua zi, pe seară, împăratul a dat un mare bal la palat, în cinstea prințului. Ce s-au mai gătit fetele, de dimineață… până seara, când să înceapă balul. Nu-i vorbă, se gătiseră cu toții, invitați, curteni, slujitori, sala cea mare a palatului a fost împodobită cu o sută de candelabre ce scânteiau ca soarele, cu o mie de oglinzi și zece mii de flori parfumate.
Răsuna o muzică plăcută, numai bună de dans. Sosiră prințesele. Când intrară în sala balului, se făcu liniște.
-Vai, ce rochie minunată are prințesa cea mare! privi cu ochii mari una dintre invitate. Uitați ce strălucitoare e, cusută toată cu fir de argint…și ce colier de smaralde, verzi și adânci, ca ochii prințesei!
-Dar priviți la prințesa cea mică, spuse altă invitată, ce rochie cusută cu fir de aur are și ce rubine roșii ca buzele ei. Ah! Uitați prințul! Ce frumos, ce elegant e! Ce nu aș da să fie bărbatul meu! Să danseze și cu mine măcar o dată! Aș muri de fericire…
Prințul cel frumos nu le asculta, dansa cu prințesele, când cu una, când cu cealaltă. Se termină balul și plecară la culcare.
-Surioară, spuse fata cea mică, tare frumos e prințul! Ce ochi minunați are și ce bine dansează… Tare îmi place, surioară! Eu una, aș fi încântată să-i fiu soție!
-Apoi eu, ce să mai spun, surioară, răspunse cea mare. Nu te supăra, dar tare mi-ar plăcea să mă aleagă pe mine…
Următoarea zi, împăratul chemă pe prinț la palat.
-Ei, te-ai hotărât prințe? Pe care dintre prințese ai ales?
-Maria Ta, înălțate împărate, grea încercare am. Amândouă sunt deopotrivă de frumoase, nu am putut alege. Dacă nu ți-o fi cu supărare, hai să hotărâm o încercare, să vedem dacă sunt tot așa de vrednice și frumoase la suflet, pe cât sunt la înfățișare. Căci frumusețea se duce cu anii, dar sufletul rămâne pentru totdeauna.
-Bine te-ai gândit prințe, a spus împăratul. Știu eu cum să le pun la încercare!
Bătu din palme, ca servitorii să anunțe pe prințesa cea mare să poftească la palat. Prințesa se înfățișă în fața tatălui ei.
-Spune care ți-este voia, tată.
-Uite, fata mea. Doresc ca mâine, când e rândul tău să mă inviți la masă, să dai liber slujitorilor și să rămâi singurică în palat. Mai doresc să pregătești toate bucatele cu mâinile tale, fără să te ajute cineva. Eu voi veni la masă, împreună cu prințul, să ne ospătăm cu ce ai gătit. Primești?
-Cu drag mă învoiesc, dragă tată. Vă aștept mâine la masă, la palatul meu!
Prințesa a plecat la palat. A doua zi, dis de dimineață, s-a trezit și mai întâi a dat drumul slugilor așa cum promisese. Apoi și-a suflecat mânecile și s-a apucat să frământe un cuptor de plăcinte, nici prea dulci, nici prea sărate, numai bune de mâncat. Mai făcu o pâine din făină curată ca aurul. Puse la foc o găină rotofeie. În timp ce acestea se rumeneau, scoase apă proaspătă de la fântână, apoi culese poame alese din copaci. Așeză masa, apoi se îmbrăcă cu o rochie albastră ca cerul.
Tocmai la timp! Când împăratul și prințul soseau la masă, găsiră găina bine rumenită, pâinea gata coaptă mirosea îmbietor, iar plăcintele erau numai bune de mâncat. Mâncară pe săturate. Fata îi îmbie cu apă proaspătă și fructe dulci.
-Bună mâncare ai făcut, prințesă, o lăudă prințul. Singurică ai făcut-o?
-Singură prințe, cum ne-a fost învoiala, răspunse zâmbind prințesa cea mare. Cuvântul dat se respectă, așa e corect. Nu-i vorbă, am ales bucate ușor de gătit, pe care le poate face oricine, ca să o scot la capăt cu fruntea sus.
Plecară amândoi foarte mulțumiți, împăratul și prințul. Ajuns la palat, împăratul chemă pe fata cea mică.
-Draga mea, e rândul tău să ne poftești mâine în ospeție, pe mine și pe prinț. Ai grijă ca pe masă să nu se afle alte bucate decât cele pregătite de mânuțele tale. Ești de acord?
-Da, tată! a spus fata cea mică. A doua zi, a dat și ea liber slugilor, dar și-a păstrat aproape doica.
S-a trezit de dimineață, dar nici vorbă să se apuce de treabă. A început a îmbrăca rochie după rochie, apoi și-a pus pălării, funde și pantofi… o mie. Pasămite, voia să vadă cu ce să se îmbrace când îi va intra prințul în casă… Când alese într-un târziu o rochie, era soarele sus pe cer, se apropia amiaza.
-Aoleu și vai de mine, ce repede a trecut timpul… Doică, doicăăăă, hai repede și fă focul la cuptor, să mă apuc de gătit!
Cât timp doica încălzea cuptorul, prințesa cea mică pregăti o tavă de plăcinte, cum se pricepea ea. Apoi a ales câțiva pești pe care îi puse în tigaie, la prăjit. Pâine, a luat din cea făcută de servitori, de aseară. A fugit să culeagă fructe proaspete din grădină și să scoată apă rece. Se învârtea iute ca sfârleaza.
Dar în grădină, ce să vezi, statuia de piatră a unui băiat plângea de mama focului. Fata se opri în dreptul ei, uimită. Mai trecuse pe lângă statuie de mii de ori, dar nu o văzuse niciodată plângând.
-Tare-s amărât, plângea băiatul de piatră. Uite cum stau aici, dezbrăcat și dârdâi de frig! Nu-mi dai haina ta?
-Dar tu ești de piatră, omule, cum ar putea să-ți fie frig? De câțiva ani de zile stai aici, ținând pe umăr o umbrelă de piatră… iar acum poți să vorbești? Ce ți s-a întâmplat?
-Nu știu nici eu, fată frumoasă. M-am trezit de dimineață ca dintr-un somn luuuung… Am văzut că pot vorbi, dar mai ales am simțit frigul ca un om. Iar acum mi-e tare frig. Îmi dai haina?
Prințesa s-a dezbrăcat de haină și a îmbrăcat statuia.
-Poftim, a zis ea, să-ți țină de cald.
-Să știi că strașnic mi-e sete, nu-mi dai te rog și apă? Simt că mă usuc, parcă n-am mai băut de tare multă vreme apă…
Fata i-a întins cana plină cu apă:
-Ia și bea, să-ți țină de sete.
N-a terminat bine băiatul de băut, că prințesa cea mică a fugit să umple iar cana de la izvor și să o ducă în palat.
-Fată frumoasă, nu mai pot de foame, ceva de mâncare nu-mi dai? a întrebat iar băiatul de piatră.
-Cum să nu, a zis fata. Dar trebuie să aștepți puțin, căci dacă nu fug în bucătărie, peștii se ard în tigaie și plăcinta din cuptor se face și ea scrum. Mă duc să le scot, apoi vin să-ți aduc de mâncare.
Fata a fugit repede la cuptor. A găsit peștele prăjit, numai bun de mâncare și plăcintele rumene, mirosind îmbietor. Fără să se mai gândească la oaspeți, ea a încărcat mâncarea în două coșuri și a dus-o băiatului.
Când a ajuns în grădină, a găsit băiatul de piatră coborât de la locul lui. Stătea pe o bancă și o aștepta. Era tare slăbit. Fata i-a pus coșurile dinainte și a spus:
-Mănâncă după pofta inimii, că ai de unde. Dar te rog să mai lași mâncare în coșuri, căci am oaspeți la masă pe tata și pe prințul cel frumos. Cât mănânci tu, eu fug să culeg mere și pere din copaci.
Când s-a întors fata cea mică cu șorțul plin de poame, n-a mai găsit nimic de mâncare, băiatul de piatră fusese pesemne tare flămând, căci mâncase tot, tot!
-Vai de mine, ce mă fac acum? s-a speriat fata. Nu vreau să mă fac de râs în fața tatei și a musafirului.
-Ai să le povestești ce s-a întâmplat, iar ei n-au să se supere, a zis băiatul. Dacă sunt oameni de omenie, au să înțeleagă. Mulțumesc de ajutor, m-ai salvat, fată frumoasă, altfel, să știi că muream de sete și de foame.
Prințesa l-a mângâiat pe frunte, a luat poamele, apa și coșurile goale și a fugit în palat. Tocmai la timp, căci soseau împăratul și prințul cel frumos.
-Bine te-am găsit, fata tatii, a zis împăratul. Gata masa?
-Tată, să știi că nu am să vă dau altceva decât pâine și fructe.
-Poftiiiim? Cum îndrăznești să mă faci de râs în fața oaspetelui nostru? Oare nu ți-am spus cu frumosul că azi venim la masă? De ce îmi nesocotești dorința?
-Măria Ta, să îți povestesc ce s-a întâmplat, apoi să mă judeci. Am pregătit o minunăție de pește prăjit și o tavă cu plăcinte gustoase. Singură le-am pregătit, cum m-am priceput mai bine, doar pâinea am luat-o gata făcută, de către slujitori.
Prințul o privea neîncrezător, în vreme ce împăratul se încrunta tot mai tare.
-Și unde sunt plăcintele gustoase și peștele? a întrebat răstit împăratul.
-Păi unde să fie, tătucă, le-a mâncat statuia, băiatul de piatră…
-Măi fată, ți-s mințile la locul lor? Unde s-a mai auzit ca o statuie de piatră să mănânce plăcinte? s-a supărat de-a binelea împăratul, în vreme ce prințul pufnea în râs.
-Tătucă, nu te supăra, hai mai bine în grădină, să-ți arăt statuia, a zis prințesa cea mică.
Au coborât cu toții în grădină. Băiatul de piatră era urcat sus, pe postament, la locul lui și ținea pe umeri umbrela de piatră.
-Băiatule de piatră, spune tu cum ai mâncat bucatele toate! l-a rugat fata cu glas trist.
Dar, vai! Băiatul nu se mișca și nu răspundea. Era surd și mut. Împăratul ciocăni în piatră, era clar, băiatul acela era doar o statuie și nimic mai mult… Oricât l-a rugat prințesa, băiatul n-a vorbit.
-Bine îmi șade, om bătrân, să mă iei tu de prost, măi fată! a zis împăratul cătrănit. Puteai să spui adevărat, că n-ai știut să faci nimic de mâncare, nu să dai vina pe o statuie. De azi înainte, nu mai ești fata mea. Palatul nu ți-l iau, nici pe drumuri nu te scot, dar în fața ochilor mei să nu te mai arăți cât vei trăi… Să te descurci cum ai să știi!
A plecat împăratul fără să se uite în urmă, cu prințul după dânsul. Nuntă mare s-a făcut la palat, prințesa cea mare a luat de soț pe prințul cel frumos. Dar pe fata cea mică nu au chemat-o la nuntă. Stătea sărmana, plângea și suspina cu doica lângă dânsa. Nu-i mai trebuiau rochii scumpe și pantofi, abia dacă avea de mâncare. Au cules poamele din grădina castelului, au cules și legumele și au făcut amândouă provizii pentru iarnă. Băiatul de piatră părea că le privește cum muncesc să scoată cartofii din pământ și să culeagă fasolea.
Într-o zi s-au auzit bătăi puternice în ușă:
-Tata, a venit tata! a strigat prințesa, sărind să deschidă.
Dar ce să vezi, la ușă ședea băiatul de piatră, ud de ploaie și înghețat de frig.
-Ah, s-a supărat prințesa, iar ai venit să mă păcălești? Lasă-mă în pace… Când te-am rugat să-mi răspunzi în fața tatei, m-ai lăsat să mă fac de rușine. Îți dau haine câte vrei, dar du-te de aici!
Băiatul nu a spus nimic. Deodată s-a scuturat și toată piatra a căzut de pe dânsul. Din statuie a ieșit un fecior cu părul de aur, frumos, de nu te puteai uita la dânsul. Fata a rămas cu gura căscată de mirare.
-Frumoasă fată, sunt un prinț fermecat de o babă vrăjitoare. Ea m-a transformat în statuie, să stau mult și bine până voi găsi un om cu inima curată, așa ca tine, care să-mi dăruiască tot ce are. Apoi, să rabd și să nu scot nici o vorbă timp de o lună de zile, pentru ca vraja să se risipească de tot. Acum am scăpat!
-Vai de mine, iartă-mă, n-am știut că nu puteai să vorbești! a zis prințesa.
Prințul mâncă și bău pe săturate ca după un post lung. Apoi scoase din buzunar boabe de mei, pe care le risipi pe podea. Din ele ieșiră o mulțime de slujitori, care alergau în toate părțile să-i îndeplinească și cea mai mică dorință. Apoi scoase din celălat buzunar boabe de porumb și când le aruncă pe pământ, curtea se umplu de animale și de păsări, iar cămările de bucate.
Prințul cu părul de aur se îndrăgosti de prințesă și trăiră fericiți în palat.
A trecut un an, apoi încă trei. Împăratul era la vânătoare. Luase urma unui vulpoi, care l-a purtat fără să bage de seamă aproape de palatul fetei mici. A dat să se întoarcă, când, ce să vezi? A zărit lângă poartă, un copilaș cu părul de aur care se juca cu un cățel.
-Bună ziua, copil frumos, a zis el. Al cui ești?
-Eu sunt a mamei și a tatei și am trei ani, a răspuns copilul curajos. Să știi nene, că nu am voie să vorbesc cu nimenea, afară de împăratul Ținutului de aramă, așa mi-a spus mămica mea.
-Păi atunci, du-mă la mămica ta, a zis el, căci eu sunt împăratul Ținutului de aramă.
Copilul l-a luat de mână și l-a dus în palat. Împăratul privea cu mirare la bogățiile pe care le întâlnea la tot pasul și la mulțimea de slujitori. Chiar atunci i-a ieșit înainte fata lui cea mică, urmată de prințul cu părul de aur.
-Bine ai venit, tată! l-a îmbrățișat prințesa. Află că acesta este bărbatul meu, cel din statuia de piatră. El este un prinț, fermecat de o vrăjitoare. N-a putut să-ți povestească cum ți-a mâncat toate bucatele, alfel rămânea pe veci statuie.
-Iartă-mă fata mea! și tu mă iartă, prințule cu părul de aur. De acum înainte, orice vorbă voi auzi de la voi, copiii mei, o voi crede fără crâcnire, a zis împăratul sărutându-i cu bucurie.
La palatul împăratului, cele două surori s-au îmbrățișat cu dragoste și dor. Prințul cu părul de aur și prințesa cea mică au făcut o nuntă așa de mare, că a jucat la ea toată Împărăția de aramă. Au jucat și babele după ce și-au aruncat cârjele… Și au jucat și moșnegii până le-au crăpat nădragii… Și au trăit fericiți, ba aud că mai trăiesc și azi!

Sursa foto: desene-picturi.blogspot.ro