Vino cu mine, cititorule!

„Ei şi, precum se ştie, e destul numai să înceapă vrăjitoria, că după aceea nu o mai poţi opri cu nimic.” Odată ce se înfiripează magia scriiturii, nimic nu mai poate stăvili şuvoiul fanteziei, nici criticile virulente, nici ideologiile obtuze, nici laşitatea – „cel mai îngrozitor dintre vicii” – , nici flăcările ce pot mistui literele înlănţuite pe hîrtia fragilă, dar nu pot şterge şiragurile de cuvinte adînc întipărite în volutele memoriei. „Manuscrisele nu ard” – o dovedeşte destinul sinuos al rescrierii unei capodopere (re)născute din suferinţă şi frustrare, în jerbe de umor spumos în obscuritatea unei lumi în care rîsul devenise suspect şi chiar primejdios. Doisprezece ani i-au fost necesari lui Mihail Bulgakov să desăvîrşească Maestrul şi Margareta, romanul încheiat de scriitorul rus în 1940 pe patul de moarte şi publicat de abia în 1966-1967. Enigmaticul Maestru din paginile romanului lui Bulgakov reacţionează la atacurile instrumentate ideologic mai întîi prin rîs, apoi prin uimire şi, într-un final, prin teamă, pîndit de caracatiţa spaimei ce se strecoară în mintea creatorului neobedient, învăluind-o în tentaculele insidioase ale nebuniei. Mihail Bulgakov alege calea inversă, exorcizînd frica printr-o explozie de umor negru irezistibil, ticluind o comedie macabră ce dinamitează, într-un nesăţios hohot sardonic, insipidele stereotipii ale mediocrităţii, plonjînd, în schimb, cu nonşalanţă, în imprevizibil şi în inexplicabil, cu îndrăznelile imaginaţiei ce creează deliciile unei literaturi despovărate de orice fel de constrîngere. Vrăjitoria ghiduşului povestitor îl absoarbe pe cititor în mrejele fantasticului, într-o multiplicare debordantă a căilor posibile de interpretare, captivîndu-l în arcanele unui roman poliedric, construit prin suprapunerea, în palimpsest, a mai multor poveşti subtil întreţesute, precum „un pachet de cărţi de joc bizar amestecate”, parcă dinadins orînduite de un mag hîtru, ce mînuieşte din umbră sforile ficţionale.

Încă din primele pasaje din Maestrul şi Margareta, ironia mucalită se împleteşte cu candoarea magistral jucată, într-o confruntare proverbială a două lumi incongruente şi a două atitudini incompatibile. Prima este cea „oficială”, în care totul pare cunoscut, explicat, clasat, dezvrăjit, cealaltă e jucăuşă, incontrolabilă, echivocă, învăluită într-un nimb de mister. Parcul Patriarşie prudî devine scena acestei neaşteptate coliziuni: în toiul demonstraţiei pe care preşedintele Massolit-ului, doctul Berlioz, o susţine în faţa mult mai tînărului său confrate, poetul angajat Ivan Nikolaevici Ponîrev – Bezdomnîi (Pribeagul), cum că supranaturalul nu există, tocmai forţele pe care cei doi le neagă cu înverşunare îşi fac simţită prezenţa, aducînd un argument incontestabil în favoarea lor. Ateismul programatic devine derizoriu odată ce tocmai cel considerat de Berlioz inexistent – diavolul – intră în joc sub înfăţişarea neliniştitoare a unui străin, ce pretinde că a fost de faţă incognito la judecarea lui Iisus de către Pilat din Pont, evocă un dejun cu Immanuel Kant şi prezice întocmai, în detaliu, moartea iminentă a preşedintelui Massolit-ului. Odată ce „inexistentul” ia formă concretă, declanşînd „vrăjitoria”, totul devine posibil: motanii vorbesc şi fac giumbuşlucuri, oamenii îşi pierd capul – la propriu sau la figurat –, banii devin alunecoşi, cad din senin în mîini hrăpăreţe şi se metamorfozează în odioasa valută, în etichete de apă minerală ori în albine, hainele de lux căpătate de doamnele fermecate de diabolicul magician de la Teatrul de varietăţi dispar ca fumul, lăsîndu-le pe naivele moscovite în plină stradă doar în desuuri. Într-o Moscovă aplatizată, amorţită sub patina cenuşie a blazării, haosul irumpe din senin, contrariind cohorta de politruci aserviţi diferitelor instituţii, într-o avalanşă de întîmplări năstruşnice, declanşate de un bizar profesor de magie neagră şi suita sa pestriţă: un individ dubios cu pantaloni cadrilaţi şi cu un pince-nez spart, un motan vorbitor, pus mereu pe şotii, un roşcovan cu un clonţ hidos şi cu privire saşie şi o jună goală-puşcă cu pielea cadaverică şi o dezgustătoare cicatrice pe gît. Woland şi escorta sa de bufoni aciuați în blestematul apartament nr. 50 din strada Sadovaia 302 bis, inventivul translator, dirijor de cor, magul Koroviev-Fagot, înfumuratul motan Behemoth, sinistrul Azazello şi înfiorătoarea vrăjitoare Hella, pun în scenă o farsă în care lugubrul pare un artificiu atent regizat, stîrnind mai degrabă zîmbetul decît grimasa.   

Mihail Bulgakov instrumentează cu ingeniozitate efectele comice ale conglomeratului grotesc de simboluri şi figuri diabolice, împînzind textul cu neaşteptate aluzii intertextuale şi gătind cu cele mai stridente măşti demonice din recuzita umorului negru eclectica trupă de diavoli pehlivani ce îl însoţesc pe Woland în descinderea sa în inima cam anchilozată a capitalei sovietice. Maestrul şi Margareta rescrie, în răspăr şi pe ocolite, mitul faustic, amalgamînd cu dezinvoltură rolurile, reconfigurînd povestea, schimbînd necontenit decorurile. Mefistofelicul Woland şi suita sa se dezvăluie a fi „o parte din acea putere/ ce veşnic răul îl voieşte/ şi veşnic face numai bine”, energia haotică ce dinamizează un oraş letargic, zgîndărind ordinea instaurată de un regim obtuz şi total lipsit de umor. Woland şi ai săi sînt mai degrabă instanţe justiţiare ce dau buzna în cele mai serioase instituţii, giumbuşlucurile inepuizabile şi calambururile savuroase ale diavolilor saltimbanci iau peste picior protipendada politică şi, mai ales, cea literară şi artistică, Casa Scriitorilor este mistuită din temelii, iar conducerea Teatrului de varietăţi dispare fără urmă, dînd de furcă anchetatorilor debusolaţi ori specialiştilor de la ospiciul cu aer penitenciar, care se aglomerează subit. Dincolo de avalanşa de năstruşnicii ce se precipită şi se învălmăşesc în luminile rampei, în culise autorul dospeşte o poveste de taină, care va aduna firele epice disparate într-o urzeală cu noduri mitice şi semne magice: „Ce întîmplări năstruşnice s-or mai fi petrecut în noaptea aceea la Moscova nu ştim şi, desigur, nici nu vom căuta să aflăm, cu atît mai mult, cu cît a sosit timpul să trecem la partea a doua a acestei istorisiri adevărate. Vino cu mine, cititorule!”

[Partea a doua a articolului poate fi citită aici.]

Mihail Bulgakov, Maestrul şi Margareta, Traducere din limba rusă de Natalia Radovici, Editura Polirom, Iaşi, 2014, 492 p.