Carmen Firan 
– India –
Prima zi a fost excesiv de lungă. Timpul şi-a făcut de cap profitând de indecizia mea de a mă instaura într-un cadru real şi a accepta convenţiile obişnuite prin care lumea aceea poate fi percepută. Simţeam cum creştea un loc diferit de tot ce întâlnisem până atunci și care avea nevoie de timp pentru a se instaura în dimensiunile obişnuite, aşa că am profitat de ieşirea în gol pentru a decodifica picătura concentrată de Indie care credeam că e New Delhi.
Nu-mi dau seama cum de am reuşit într-o singură zi să vizităm şi oraşul vechi, şi monumentul funerar al lui Gandhi, ridicat pe locul unde a fost incinerat (acum un parc cu vegetaţie luxuriantă, iar în mijloc cu o flacără ieşind dintr-o piatră neagră de granit), să petrecem câteva ore la Mausoleul Humayun (o copie mai mică a Taj Mahalului, înconjurat de grădini şi temple, un loc de o frumuseţe liniştită unde mirosul florilor se face în sfârşit simţit), să ajungem la ora rugăciunii de seară la templul hindus Birla, din secolul 17 (unde un guru înveşmântat în culori vii şi cu ghirlande de orhidee atârnându-i de gât încânta în faţa credincioşilor aşezaţi în poziţie de lotus pe podea), să vizităm şi zona guvernamentală cu India Gate, Fortul Roşu, Palatul Parlamentului şi Qutab, cel mai înalt minaret de cărămidă. Toate ca o înghiţitură mare condimentată care ne răscolea simţurile şi pe care fiecare se străduia s-o digere cum se pricepea mai bine. Ne ascundeam unii de alţii surpriza şi senzaţiile, încercam să părem detaşaţi, deşi eram cu toţii răscoliţi vizual, olfactiv, cultural, şi era doar începutul unei aventuri într-o lume fără egal şi fără pretenţia de a se vinde altfel decât e în realitate.
La prânz, în loc de dejun (care e adevărat că trebuia să se petreacă într-un loc nu tocmai atrăgător, înconjurat de roiuri de muşte şi mirosuri înţepătoare), am preferat să umblăm pe străzi, ocolind câinii vagabonzi, lovindu-ne de îmblânzitori de şerpi, copii şi cerşetori, am încercat să traversăm strada spre intrarea într-un părculeţ prăfuit, dar cum nu erau semafoare, a fost imposibil, am renunţat, iar seara eram pe o terasă într-un cartier al clasei mijlocii, unde un prieten ziarist francez trăieşte de peste un an, îndrăgostit de India şi de oamenii ei. Pe Frederic l-am întâlnit la New York, mi-a cerut un interviu pentru France Culture, apoi ne-am plimbat prin Bryant Park, am vorbit despre Marguerite Yourcenar și am descoperit că puteam petrece încă multe ore vorbind despre literatură și dinamica lumii de azi. Cum se întâmplă uneori, ne-am trezit prieteni fără să ne cunoaștem aproape de loc, dar ne-am promis să ne mai întâlnim cândva, undeva, în viața asta. La Paris sau New York ar fi fost de așteptat, dar s-a întâmplat să fie în New Delhi.
Mâncăm la lumina lumânărilor curry şi Frederic ne prezintă invitaţii lui, cam treizeci de prieteni de naţionalităţi diferite care, pentru câteva luni, ani sau vieţi, s-au decis să trăiască în New Delhi. Nu mă mai miră nimic. Beau votcă din Tajihistan adusă de un producător de film, mă întreţin cu Răzvan, un tânăr om de afaceri român care îmi şopteşte la ureche că India începe dincolo de New Delhi, din punctul lui de vedere singurul loc unde ca străin poţi rezista, să mă pregătesc deci, n-o să mă ducă mintea câtă sărăcie voi vedea, conversez apoi cu o poloneză senină şi blondă care îmi ridică moralul vorbindu-mi despre marea dragoste şi mi-l prezintă pe Raj, prietenul ei, graţie căruia India e un basm, cunosc două elvețience excesiv de înalte care tocmai au sosit în oraş, li se pare excitant muşuroiul uman în care au intrat, dar ele nu doresc decât să vadă Taj Mahalul, mă fotografiez cu patru hinduşi cu turbane colorate care zâmbesc bonomi şi înţelegători la întrebările mele, parte din politeţe, parte pentru că nu vorbesc prea bine engleza. Ei sunt shick, îmi explică, nu cumva să-i iau drept musulmani, culoarea diferită a turbanelor nu era întâmplătoare, diferenţia caste, meserii ori triburi războinice.
Apare şi un politician local îmbrăcat elegant, care după câteva pahare de vin franţuzesc deconspiră vehement corupţia instituţională de sus până jos, noroc că băiatul lui e doctor în America. Dar nici America, mă consolează, n-o mai duce tocmai glorios. Mâncarea piperată îmi sfredeleşte stomacul, ţânţarii sunt strălucitori în lumina lumânărilor, nu mi-e somn, fusul orar nu mai are nicio putere, curiozitatea e ca un drog. Simt că toate pot fi amânate aici oricât, că timpul e chiar un şuvoi energetic în care poţi să-ţi înmoi doar un deget sau să te laşi acoperit cu totul, până la dispariţia limitelor.
În cele două săptămâni pe care aveam să le petrec înăuntrul Indiei cuvintele au îngheţat de multe ori, s-au întors spre sensuri uitate sau neştiute, şi-au cântărit consistenţa ori s-au reinventat din mers pentru a putea duce încărcătura unei realităţi intense şi diferite de expresia cu care le-am obişnuit. Am călătorit mii de kilometri, cu maşina, trenul sau avionul, cu ricşa sau barca pe Gange, prin mai multe state, unele preponderent musulmane, altele hinduse, la temple jainiste sau budiste, pe elefanţi la fortul din Jaipur, oraşul roz de nisip, în Agra la Taj Mahal, construit de un nebun îndrăgostit, la templele Kamasutrei din Kajurahu, la Orcha, cel mai grandios palat al plăcerilor şi decadenţei, unde oamenii continuă să aştepte descărnaţi şi resemnaţi la soare trecerea din viaţa asta în cea viitoare, împreună cu vacile, maimuţele şi cămilele în jurul fântânii din piaţa centrală, la fel de sute de ani, am ajuns la Varanasi unde incurabilii, leproşii, asceţii, aventurierii şi credincioşii vin să moară pentru ultima oară, cu promisiunea că sufletul le va merge direct în rai oprind ciclul reîncarnărilor, am înconjurat stupe budiste rostind mantre şi am privit cum cenuşa trupurilor incinerate era măturată în râu, în peisaje halucinante, în faţa templelor care adăpostesc idoli ai cultului falic.
Sunt însă abia după prima zi în India. Mi se declanşează vise abundente, carnale, ca şi cum mi s-ar fi deschis cine ştie ce canale ancestrale, ori s-ar fi crăpat un univers senzorial bine ferecat de educaţie sau de inhibiţii. Visez chipuri din copilărie, exagerat de mari şi de vii, detaliile unor întâmplări din trecut pe care le credeam rezolvate sau depăşite, totul puternic şi aproape, imagini care trec din vis în realitate şi se întorc apoi în camerele întunecoase. Şi nu mai ştiu dacă am pierdut cheia sau am ascuns-o bine.
