Un personaj „adevărat”

Când am scris cartea despre mare (Pirați și corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării, Cartea Românească, 2015), nu erau traduse, la noi, amintirile lui Ethel Greening, soția canadiană a comandorului român Vasile Pantazzi. Cartea americancei cuprinde zece ani din istoria României, exact acei zece ani ai unei minunate epoci, apuse, din păcate, după Primul Război Mondial. Despre valențele cărții am publicat o recenzie într-o revistă importantă*, nu vreau să mai repet ce am spus acolo. Ceea ce vreau să invoc aici e portretul unui individ întâlnit de autoare la Sulina, în vara lui 1915, când se afla în cosmopolitul oraș de la vărsarea Dunării în Marea Neagră. Își urma soțul, însărcinat cu o misiune militară, ca ofițer de marină. Dacă aș fi știut de acest portret (publicat în 1921, pentru prima dată, în ediția engleză de la Toronto a amintirilor), l-aș fi adăugat puținelor figuri picarești autohtone care se încadrează în tema tratată de mine. Pentru că ea e concentrată pe imaginarul ficțional (literatură, film, pictură, ilustrații, bandă desenată), portretul făcut de Ethel Greening Pantazzi în România în lumini și umbre (1909-1919) ar fi fost, poate, doar adiacent eseului meu. Una e să pomenești de construcții imaginare la prozatori ca Jean Bart, Radu Tudoran sau Pavel Chihaia, și alta e să abordezi o figură evocată memorialistic, deci, cel puțin teoretic, reală. E vorba de instrumentare diferite de analiză, de raporturi diferite între autor și narator, pe de o parte, și între realitate și ficțiune, de cealaltă.

Dacă, totuși, conform celor mai moderne naratologii, memoriile sunt și ele narațiuni subiective (e adevărat, cu un grad mai mic de ficționalizare), atunci portretul de care pomenesc aici e și el unul imaginar. Cu un astfel de preambul teoretic, l-aș fi putut aborda cu mare efect, în caz că l-aș fi cunoscut. Repar acum, eventual, această involuntară omisiune, reproducându-l mai jos, sub o etichetă ambiguă, care face dreptate și memoriilor ca ficțiune, și memoriilor ca relatare autentică. E vorba de un spectaculos ”personaj adevărat”, unic în geografia culturală autohtonă prin substanță și tușe. Luați, așadar, ceea ce veți citi mai jos drept portretul unui picaro autohton, un pirat de Sulina, conturat cu tot cu fascinantele umbre însoțitoare! E un fel de Spânu redivivus, de Long John Silver transnațional, de Corto Maltese balcanic sau de Jack Sparrow eșuat la Dunăre, dacă vreți. Deloc străin de spațiul Sulinei, dacă ne gândim la mormântul piratului grec, însemnat în celebrul cimitir al orașului chiar prin simbolul universal al piraților − un craniu gravat pe piatra funerară (pe ăsta l-am văzut personal!). Oricum, ni-l înfățișează o autoare a unui text în proză, deci este, literar vorbind.

”Cel mai interesant personaj este maltez de origine, un ins de vreo șaptezeci de ani, puternic, cu pieptul lat și cu privire de șoim, care vorbește prost câteva limbi străine. A ajuns aici în tinerețe ca matelot pe un vas; a debarcat, nimeni nu știe de ce. Șiret, întreprinzător, cu o putere fizică și rezistență uluitoare, a început afaceri cu un mic vas și a continuat până ce a dobândit o avere imensă, fiind acum proprietarul unui doc uscat și al unui șantier naval – rămase fără activitate de la începutul războiului. Marea lui sursă de bogăție au fost operațiunile de salvare – se învârtea ca un vultur în jurul vaselor avariate până când acestea erau obligate să-i ceară ajutorul. Își asuma riscuri extraordinare să transporte la Constantinopol mărfuri în ambarcațiuni avariate, ba chiar să tracteze șlepuri și plute de bușteni pe mare cu un mic remorcher pe care el era și căpitanul, și echipajul – dacă e să dai crezare legendelor. Se spun sute de povești despre isprăvile sale. Acum câțiva ani B. (Vasile Pantazzi, soțul autoarei – n.m, AGR) l-a văzut la lucru pe un vas în flăcări, clătinându-se pe punte sub greutatea unor cutii grele, proferând înjurături poliglote către «lașii» care nu-l ajutau deoarece cala navei era plină de nitroglicerină. A urmat și explozia, dar el a scăpat cu două coaste rupte și câteva arsuri. Se spune că are un noroc porcesc. Este analfabet și abia poate să-și scrie numele, dar a inventat un sistem propriu de calcul și nimeni nu poate să-l păcălească nici măcar cu un bănuț. Marea lui plăcere și distracție vine din permanentele procese la tribunal – are zeci de plângeri împotriva sa, dar angajează cei mai buni avocați și cel mai adesea câștigă. Părul îi crește stufos pe toată fața, chiar încolțindu-i din urechile împodobite cu niște cercei mari. Sub sprâncenele cărunte îi sclipesc ochii negri; nasul lui acvilin are o distincție surprinzătoare. Poartă o eșarfă roșie în jurul gâtului puternic și o căciulă rotundă de blană pe cap, fie iarnă, fie vară. Are mâinile negre ca funinginea – mi se lăuda odată că nu și le spălase de zece zile! Servitorul lui, un turc cu ochi blânzi, îl urmează pretutindeni cu un devotament de câine. Eram curioasă să le cunosc pe femeile din familia lui, dar am fost dezamăgită când le-am văzut într-o prăvălie acum câteva zile. Soția lui, grecoaică, și fiica purtau pălării pariziene, inele cu diamant și pantofi cu toc. În afara acestor ornamente, arătau banal, fără nimic aparte, amorf și greu de descris.

Casa lui, semănând a adăpost de pirați, are o ușă masivă de stejar, cu lacăte și încuietori grele. Uneori organizează petreceri și servește o cină elaborată cu vinuri scumpe și mâncăruri ciudate gătite cu mâinile lui (oribil gând!) din țipari, șerpi, fructe de mare și altele asemenea. Odată mi-a făcut o budincă de prune (în iulie!), dar chiar și gândul liniștitor că fusese sterilizată după patru ore de fiert nu ne-a putut face s-o mâncăm!

Engleza lui are atâtea formulări neașteptate, încât mă ține mereu în priză. Este plin de bancuri și proverbe. Vorbind despre B., mi-a spus: «Limba sa are oase» − însemnând că este incapabil să spună un neadevăr. Nu ne despărțim niciodată fără să-mi facă un compliment galant – singurul lucru pe care îl critică este faptul că avem o familie mică! Vederile lui despre lume și viață sunt cele ale unui cinic – intriga, ticăloșia, răzbunarea necruțătoare îi sunt toate cunoscute, dar este recunoscător familiei unui fost binefăcător și este în stare de fapte donquijotești. N-a tremurat niciodată în fața omului, fiarei sau a celor mai teribile stihii ale naturii. Pare un anacronism – un supraviețuitor din vremurile piraților de demult”.

(Ethel Greening Pantazzi, op.cit., Humanitas, 2015, trad. de Constantin Ardeleanu și Gabriela Debita, pp. 134-135)

Imagine cover: Piratul Barbă-Neagră, gravură din sec. XVIII

*Puteți citi recenzia aici