Odilia Roşianu
„Valorile de care depinde succesul nostru sunt cinstea, munca, fair-play-ul, curajul, toleranța, curiozitatea, loialitatea și patriotismul – valori tradiționale și adevărate. Ele au reprezentat forța tăcută a progresului nostru de-a lungul istoriei. Și este obligatoriu să ne întoarcem la aceste adevăruri. Fiecare dintre noi are această datorie față de el însuși, față de poporul nostru, față de țara noastră.” *
„Câteodată, în viață, suntem chemați să realizăm lucruri mărețe. Dar, de cele mai multe ori, în fiecare zi, trebuie să facem lucruri mici, cu o mare dragoste. Cele mai importante trăsături ale democrației sunt realizate de fiecare dintre noi. Voi trăi și voi conduce după aceste principii: să îmi susțin convingerile cu patriotism, să fiu devotat interesului public cu mult curaj, să vorbesc pentru dreptate și compasiune, să readuc în lumea zilelor de azi valorile care au clădit istoria măreață a patriei noastre. **
Cuvinte patriotice, nu? Pot părea chiar patriotarde… Dacă le-am auzi rostite de vreun candidat la Președinția României am zâmbi condescendent și, mai mult ca sigur, dezaprobator. Cum o să vorbească despre patriotism?! E un mincinos care pedalează pe ideea de țară și popor, cum au făcut-o și comuniștii. Și, în definitiv, de ce să ne mândrim cu istoria noastră sau cu oamenii importanți din trecut? Mare scofală – niște amărâți am fost tot timpul. Noroc cu partea României care a aparținut Imperiului Austro-Ungar – ei ce sunt mai civilizați, că de Mitici s-a săturat toată lumea.
Numai că rândurile de mai sus fac parte din discursurile inaugurale ale ultimilor doi președinți ai SUA – Barack Obama și George W. Bush. Și atunci când le spun ei, tot românul e pătruns de mesajul adresat de conducătorul lumii, nu? Dacă transcriam în întregime cele spuse de cei doi conducători și înlocuiam „american” cu „român”, fără să pun semnăturile, majoritatea conaționalilor mei ar fi strâmbat din nas.
Ideea verificării a ceea ce au spus președinții americani în discursurile lor mi-a răsărit în minte în timp ce mă uitam (plină de pasiune) la un serial american ce are Casa Albă în vizor. Trecând peste „firul epic”, am fost șocată să văd nu numai de câte ori se pronunță cuvintele „patriot”, „țară măreață”, „soldat al democrației din întâia dintre națiuni”, ci, mai ales, de efectul pe care-l aveau aceste sintagme asupra interlocutorilor. La fel de patrioți și ei, pe bună dreptate.
Oare ce-nseamnă patriotismul? Și de ce ne e teamă să-l avem, să-l expunem, să-l aducem în discuție? De ce ne e rușine? Există patriotism bun și patriotism rău? Toate sunt întrebări la care ar fi necesar să răspundă fiecare dintre noi – și cei cu un patriotism exacerbat și naționalist, dar și aceia care nu știu decât să arunce cuvinte grele la adresa țării și poporului din care fac parte.
Ca de obicei, eu cred că adevărul se află undeva pe la mijloc. Orice paradă ostentativă de dragoste, fie ea și de țară, este ușor penibilă. Mai mult, cei care iubesc nu simt nevoia să demonstreze în public cât sunt ei de fericiți și cât de perfectă este relația cu persoana adorată. Nu au nevoie, de fapt, să demonstreze nimic. Fac tot ce pot și tot ce simt pentru ca legătura să funcționeze frumos și normal.
Pe de altă parte, atunci când copilul tău, de exemplu, cel pe care-l iubești mai mult decât orice pe lumea asta, are defecte, face greșeli etc., nu începi să-l defăimezi în public, nu-i așa? Și nici nu-i încurajezi pe cei care o fac. Dar întotdeauna îi vei explica cum ar trebui să se îndrepte, cum să procedeze pentru a merge pe un drum mai sigur și mai luminos.
Din păcate, țara nu e o ființă cu care să vorbești, care să se poată redresa singură, urmând doar sfaturile celor care o iubesc. Ea este formată din bucățele. Oameni mai buni sau mai răi, mai inteligenți sau mai săraci cu duhul, cu suflet mare sau mai egoiști, cu interese întunecate sau deschiși la inimă și suflet. Fiecare e o parte din ea. Ca în toată lumea asta.
Revenind la serialul american care m-a inspirat pentru Ziua Națională a României, film unde se repetă aproape obsesiv “You must be a patriot!” – și când personajele omoară, fură, mint (pentru țărișoară, firește) – , m-am gândit că, până la urmă, (și) pe asta se consolidează o națiune. Buni, răi, sunt gata să facă orice când vine vorba despre țara lor. Despre acel sentiment de apartenență. Și, de ce nu?, despre proprietate.
Pământul meu, dealurile mele, marea mea, munții mei, satul meu, orașul meu, strada mea, casa mea șamd. Mulți merg pe principiul Ubi bene, ibi patria; este opțiunea lor și trebuie să fie respectată.
Alegerea mea însă este alta. Dintr-un motiv extrem de egoist: nicăieri în altă parte nu mă simt acasă. Și oriunde aș fi, oricât de frumos s-ar așterne natura, civilizația sau cultura în jurul meu, după cel mult 5 zile mi se face dor. Îngrozitor de dor de țară. De aceea sunt fericită când, la volan fiind, văd primul TIR cu număr de România. Din același motiv, mă bucur enorm când aterizez pe aeroportul Otopeni. Pentru că am ajuns acasă. Nu știu dacă e patriotism, dragoste de țară sau comoditate. Orice definiție i s-ar da, adevărul este că mă simt foarte bine aici. Chiar dacă sună patetic.
Și, în aceeași notă, simt nevoia ca astăzi, de Ziua Națională, să spun „La mulți și buni ani! pentru România.” Prietenii știu de ce. 🙂
* Discursul inaugural al lui Barack Obama, 20.01.2009
** Discursul inaugural al lui George W. Bush, 20.01.2001
