Literatura de azi
La mulți și buni ani! pentru Eugen Negrici
Literatura de azi
Vă oferim un scurt fragment din dialogul realizat în urmă cu câțiva ani și publicat în revistacultura.ro de către Daniel Cristea-Enache cu sărbătoritul de astăzi:
Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Eugen Negrici, succesul cărţii „Iluziile literaturii române“ a întrecut multe aşteptări: poate şi pe ale dumneavoastră. Se întâmplă destul de rar ca o carte de critică să suscite un asemenea interes; să se epuizeze un tiraj şi să se tragă altul; să fie comentată şi dezbătută în toate publicaţiile culturale… Am văzut că discuţiile în jurul ei s-au mutat şi în ceea ce se numeşte blogosfera. Oameni care nu pot fi consideraţi experţi în studiul literaturii, dar care au o vie curiozitate faţă de formele acesteia, s-au referit – pentru a le aproba ori contesta – la unele dintre tezele avansate în carte.
Estimaţi, când aţi scris „Iluziile literaturii române“, că volumul va avea un asemenea impact? S-a mai întâmplat ca o carte a dumneavoastră să stârnească atât de multe şi aprinse comentarii?
Eugen Negrici: Am ştiut, în clipa însăşi a redactării unor capitole ale ei, ale tuturor, de fapt, că va fi o carte care va contraria şi că vor fi cititori care să se simtă iritaţi, vexaţi de spiritul ei tăios, inconcesiv.
Autorii sunt în măsură să prepare efectele cărţilor lor ori numai să le presimtă. Dacă punctele de vedere avansate au puterea să zdruncine convingeri statornicite, consimţite, instituţionalizate, sădite adânc în adâncul conştiinţei cititorilor, faptul dă şi o satisfacţie din speţa celor demonice şi îmboldeşte scrisul. Nu e chiar ceva nou impulsul de a călca pe locuri minate şi de a stârni polemici. În mai toate cărţile mele, gândirea producătoare a avansat pe cărarea îngustă din marginea prăpastiei împinsă de curenţii de aer ai primejdiei.
Gândeşte-te că teza „expresivităţii involuntare“ a fost avansată în 1967 (într-un articol din „Ramuri“) în vremea în care relativitatea valorii, multiplicitatea unghiurilor de receptare, accentul pus pe forţa modelatoare a destinatarului erau adevăruri greu de acceptat (de unde şi cei doi ani de călătorii pe la toate instituţiile cenzurii). Nu putea fi tolerată uşor nici îndrăzneala de a sistematiza poezia şi de a descoperi modurile de producere ale ei, de a indica şi zonele rămase de acoperit în viitor, în vremea în care pentru foarte mulţi poezia era inefabilă şi „misterul” ei inanalizabil. Până şi energia şi inventivitatea cu care am revelat expresivitatea literaturii vechi au avut o motivaţie polemică întrucât literatura noastră medievală păruse să rămână pe vecie în ţarcul sursologilor, filologilor, culturalilor. Dar să sistematizăm şi aici puţin şi să vedem pe cine ar fi putut tulbura piatra aceasta aruncată în apele liniştite ale literaturii.
Nu mi-a fost greu să-mi imaginez că autorii de istorii literare care au apucat să ne livreze viziunile lor interpretative, străduindu-se în timp să consolideze tezele, ierarhiile şi decupajele lor istorice, se vor simţi traşi de mânecă şi opriţi din avânt. Şi tot astfel, aceia dintre ei care au proiecte în curs de cristalizare vor fi prinşi cu piciorul ridicat în aer înainte de a paşi. Situaţia în ambele cazuri este incomodă şi întrucât cunosc bine specia orgolioasă a celor ocupaţi cu scrisul şi cu critică – specia noastră de fapt -, ştiam că niciunul din ei nu va avea tăria să se revizuiască, ori măcar să se lase clintit din proiectul lui încremenit, ori măcar să-mi ia în seamă tezele. Şi că, mai mult, vor reacţiona în consecinţă, vehement, autoritar, şi eventual patriotic.
Era imposibil să mă sugestionez că nu voi auzi glasul vibrant şi demn al indignării patriotice.
Cât priveşte succesul – de care vorbeşti – la un public mai larg, dacă el, succesul, este real se datorează, cred, şi titlului care fie că dă oarecari satisfacţii masochismului naţional, fie că invită la contestare.
Un titlu precum „Iluzionările criticilor“, care ar fi fost mai exact şi ar fi acoperit mai bine problematica, nu ar fi trezit probabil nici pe departe curiozitatea.
Ar mai fi ceva. Cred că multe dintre tezele avansate în carte aveau un început de contur în mintea tuturor celor ce au meditat vreodată asupra fenomenului românesc ori s-au simţit contrariaţi de opiniile excesive ale unor critici. Cartea nu face decât să ducă la capăt şi să dea corp doctrinar gândului incipient al ereziei.
Recunosc că nu ştiu să gestionez o situaţie de felul acesta, că sunt puţin speriat de agitaţia din jurul cărţii. În comunism, am fost obişnuit să lucrez în tranşee şi din când în când să arăt ce mi-a ieşit prietenilor care făceau acelaşi lucru, departe de agitaţia lumii literare. Din motive de siguranţă, am şi ales culoarul – ferit de ingerinţele ideologice – al stilisticii, poeticii, şi al studiilor de literatură veche. Dacă scrierile mele au stârnit un oarecare interes atunci, acest interes s-a manifestat în cercul restrâns al elitei.
