Despre nefericire

Am spus în alte părți, de mai multe ori, că poetul care scrie proză rămâne centrifug. Mișcarea discursului său poziționează personajele și evenimentele mai mereu în jurul limbajului și a lunecoaselor sale capacități de expresie, în detrimentul pretinsei coerențe a epicului, care ar miza pe progresul logic al acțiunii. E un refuz al coagulării unei povești prea unitare, dar compensează printr-o ramificare a ocurențelor de sens. Nu că ar mai conta astea, astăzi, când genurile s-au relaxat cam de mult.
Urma (2013) și Laika (2014) au fost două excelente microromane politice cu oameni și fapte, adică ”așezate”, în genul lor. Poet, prin vocație, Adrian Alui Gheorghe a arătat, cu ele, că poate scrie proză, una bună. Acum a schimbat registrul. Subintitulat ”roman”, Luna Zadar (Cartea Românească, 2016) e, de fapt, un macropoem în proză despre identitate, tristețe și suferință, într-o lume dată peste cap de războaie, dictaturi, trădări și imoralitate. Prietenia, loialitatea, iubirea, ancora socială a familiei par golurile recente ale omenirii, deplânse constant de lungul discurs al lui Albert, naratorul-personaj. Cu inserții dramatice (numele vorbitorilor sunt trecute, uneori, la începutul replicilor) și dese interstiții poetice, cu decalaje temporale și spațiale (înainte și după 1989, în România; după 1990 în Serbia și Suedia) și monoloage despre relativitate și nihilism, cu mici parabole sapiențiale hazlii și simbolizări aparent exterioare subiectului, romanul lui Adrian Alui Gheorghe poartă din plin amprenta poeziei. În ritmuri diferite, frazele sunt organizate ca niște versuri lungi, inclusiv în partea a doua, care e mai pronunțat narativă și mai elocventă, pentru întregul mesaj al cărții.
Rezultat al legăturii ”întâmplătoare” dintre un occidental, specialist în energie nucleară, adus în România comunistă, și o româncă racolată de Securitate pentru că știa engleză, tânărul Albert pornește în căutarea tatălui. Răscolește, mai întâi, arhivele CNSAS și, în dosarul mamei decedate accidental, dă peste scrisorile ei de dragoste către ”vikingul” Olaf Svennson, întors în Suedia după încheierea sejurului românesc. Drumul de recuperare a originii și a identității biologice e presărat, după căderea comunismului, cu visuri de îmbogățire, în Italia, cu peripeții prin Belgradul bombardat de NATO și cu rătăciri prin întortocheatul Stockholm. Nu lipsesc dezamăgirile constante și noile revelații destinale. Jefuit de bani, purtând statut de emigrant în ghetourile sârbești, muncitor de ocazie, părăsit de prieteni, derutat de meandrele informațiilor din dosare și de obscurele adrese suedeze, itinerantul personaj află că, prin Svennson, ar putea fi un descendent nelegitim al magnatului Rockeffeler. De aici genealogia americano-evreiască și eventualitatea unei mari moșteniri.
Întâmplările prin care trece Albert sunt, de fapt, bornele vagi ale unei lumi în disoluție. Ele se ivesc treptat, mascate de un imens monolog fragmentar, ca o declarație de anchetă în care, pentru a eluda adevărul, acuzatul amestecă mituri, povești și reflecții metafizice. Personajele chiar discută, la un moment dat, despre imposibilitatea existenței unei realități ”tari”, despre absurd, teoria ”nimicului” și a inconsistențelor ontologice. Spectrul a doi criminali cu nume rezonante plutește deasupra tuturor marilor evenimente istorice și individuale (temuții frați albanezi Adolf și Vissarionovici), literatura dă buzna peste tine când nu te aștepți (la adresa de pe plicuri locuise cândva Ibsen – o semnificativă trimitere la teatrul din discurs și din viață), poți avea o aventură sexuală chiar cu păzitoarea arhivelor, iar ipoteticul tată găsit, în sfârșit, nu-i decât un bătrân alcoolic și singur, care nu-și mai amintește mare lucru. Identitatea ta și a lumii pe care încerci s-o reconstitui rămâne în aer, pierdută între imponderabile, la fel ca povestea modernă și amestecată în care vrei s-o prinzi. Abia atunci omniprezentul cântec al menestrelilor Apostolis și Zobar își arată, printre lacrimi, durerosul adevăr: ”ah, fericire, am dat de gustul tău / pe limbă ești dulce, pe cerul gurii amară, / luna zadar a urcat pe cer / dar noaptea întârzie să apară”.
Despre tristețea de-a te naște și de-a fi, despre zădărnicie și despre prea târziu e noua carte publicată de Adrian Alui Gheorghe. Albertina și Albert sunt victimele unei vieți în care n-au avut multe de ales și-n care nu există vreun leac pentru nefericire. Polimorf și muzical, în concepție, Luna Zadar dovedește capacitatea de reinventare a unui scriitor care ne obișnuise, oarecum, cu un stil. L-a schimbat, puțin, în limitele peremptorii ale aceleiași valori. Încă o carte foarte bună a aceluiași, vreau să zic.

(text apărut într-unul din numerele din această toamnă ale revistei ”România literară”)