Irina Dincă 
„Numai iubirea aşa cum o înţeleg eu – iubirea misterioasă, improbabilă, unică, consternantă, incontestabilă – , aşa cum nu poate exista decît rezistînd tuturor încercărilor, ar fi permis, în acest caz, împlinirea miracolului.” Energia degajată dintr-un scăpărător schimb de priviri poate da naştere unei tulburătoare experienţe poetice, însă menţinerea vie a delicatei flame erotice, la adăpost de palele intermitente ale capriciului, este poate cea mai anevoioasă probă a unei iubiri la hotarul miracolului. Un spectaculos coup de foudre este transfigurat de teribilul lider al suprarealismului, scriitorul francez André Breton, într-un eveniment răvăşitor, fermentul ce face posibilă (re)cunoaşterea unei ordini ascunse a lumii. Probabil cea mai cunoscută proză suprarealistă, romanul său din 1928, Nadja, captează într-o confesiune sinuoasă şi derutantă un episod intens idealizat din biografia lui Breton, întîlnirea fulgurantă cu o femeie specială, de o frumuseţe stranie, cu o elasticitate a intuiţiei care îi permite să (pre)vadă altfel (supra)realitatea, să provoace bizare coincidenţe şi să prindă cu dezinvoltură, în doar cîteva cuvinte, ascunsa „frumuseţe convulsivă” a lumii. Condensată în doar zece zile de o densitate electrizantă, rememorate în alte cincisprezece la cîteva luni distanţă de deambulările celor două „suflete rătăcitoare” pe „marile bulevarde” ale Parisului şi prin împrejurimile metropolei, experienţa trăită se sublimează lent în meandrele poveştii, translatînd imperceptibil autobiografia în ficţiune, convertind silueta femeii în carne şi oase în conturul diafan al unui simbol. Miracolul camuflat discret în profan irumpe în magnetismul ce aduce laolaltă pe cele mai misterioase căi un poet în aşteptarea unei combustii lăuntrice care să îi declanşeze scînteia creatoare şi o femeie în pragul nebuniei, orbecăind printr-o lume (pe) care nu o înţelege, mişcîndu-se dezinvolt doar în spaţiul fără oprelişti al imaginaţiei. Învăluită în ceţurile demenţei ce îi întunecă firavele relee care încă o mai conectează superficial la realitate, Nadja joacă rolul Pythiei într-o potenţială lume-oracol, în care „e posibil ca viaţa să ceară a fi dezlegată ca o criptogramă”. Privirea fetişizantă a lui André Breton o transformă pe Nadja într-o sibilă a suprarealismului, o făptură gracilă, vaporoasă, intangibilă şi incontrolabilă: „Din prima pînă în ultima zi am considerat-o pe Nadja un geniu liber, ceva asemenea acelor spirite aeriene pe care anumite practici magice ne permit să ni le aliem momentan, dar pe care nici n-ar putea fi vorba să ni le supunem”.
Nadja ascunde subiacent, dincolo de suprafaţa cu reflexe memorialistice, o intricată reţea simbolică, urzită din subtile aluzii, inserţii intertextuale migălos întreţesute, trimiteri pour les connaisseurs la istoria secretă a suprarealismului şi la recuzita lui de tehnici, marote şi fetişuri. Prima treime din carte îmbracă mai degrabă forma lapidară a manifestului, André Breton lăsîndu-se sedus de tentaţia teoretică de a-i pregăti Nadjei „intrarea în scenă” printr-o anamneză a măruntelor întîmplări, a straniilor coincidenţe şi a „ecuaţiilor poetice” care îi anunţă apariţia. Expansivă propedeutică la suprarealism, colajul de speculaţii declanşate de tulburătoarea întrebare „Cine sînt eu?” implică o iniţiere, uşor disimulată sub faldurile contingentului, în arcanele mişcării ce se construieşte din mers şi aproape de la sine, sub privirile nedumerite ale iniţiatorului ei, care se simte mai degrabă un „martor năuc” la naşterea ei torsionată. Prieteniile sale literare, lecturile sale iniţiatice, filmele şi spectacolele pe care le vizionează, jocurile şi experimentele la care ia parte alcătuiesc lanţul de episoade pregătitoare care anticipează întîlnirea lui Breton cu sine însuşi. În momentul în care André Breton o va întîlni pe Nadja într-una din flanările sale pe bulevardele pariziene, el e deja avizat să întîmpine „evenimentul de la care fiecare e îndreptăţit să aştepte dezvăluirea sensului propriei vieţi”. Deopotrivă fascinantă şi periculoasă, pe muchia fragilă dintre poezie şi nebunie, aventura (re)cunoaşterii în oglinda aburită a unei alte fiinţe devine o călătorie tatonantă prin „paradisul capcanelor”. Încet şi fără scăpare, poetul otrăvit de dulceaţa îmbietoare a reveriilor se lasă prins în mrejele propriei nade poetice, captiv în sclipitoarea ţesătură pe care singur şi-a împletit-o, în „pînza de păianjen” care „ar fi lucrul cel mai scînteietor şi mai graţios de pe lume dacă în colţ, sau prin preajmă, nu s-ar afla păianjenul”.
Miezul compact al romanului lui André Breton concentrează o experienţă, în fond, incomunicabilă, una dintre acele întîlniri aparent fortuite, care ajung să disloce, în doar cîteva clipe, destinele interferente, proiectîndu-le pe orbitele mai largi ale existenţei poetice. André Breton îşi pune în gardă din start cititorul să nu aştepte „relatarea integrală” a incredibilei sale poveşti, întrucît „zilele literaturii psihologice cu fabulaţie romanescă sînt numărate”, iar notaţiile intermitente din Nadja se configurează spontan, dacă nu în litera, măcar în spiritul dicteului automat suprarealist, „fără nici o ordine prestabilită, în funcţie de capriciul momentului care lasă să iasă la suprafaţă ceea ce pluteşte la suprafaţă”. Doar că Nadja îşi aşteaptă cititorul care trece dincolo de jocul suprafeţelor, cu ochiul format, asemenea unui aparat Röntgen, să citească dincolo de opacităţile profanului, „semnalele” pîlpîitoare ale unei suprarealităţi subtile. André Breton întîlneşte întîmplător pe o stradă din inima ascunsă a Parisului o femeie necunoscută, cu nişte tulburători „ochi de ferigă” ce îi radiografiază instantaneu sufletul. În următoarele zece zile, între 4 şi 13 octombrie 1926, el o va întîlni zilnic, plănuit sau pur şi simplu întîmplător pe această femeie imprevizibilă, pogorîtă parcă dintr-o altă dimensiune, a jocului neîntrerupt, gratuit, incontrolabil. Învîrtindu-se într-o lume promiscuă la a cărei mizerie nu are nici o aderenţă, ducîndu-şi zilele într-o sărăcie lucie, hrănindu-se cu poveştile pe care şi le inventează pentru a-şi suporta condiţia infamă, Nadja pluteşte deasupra realităţilor implacabile, cîştigîndu-şi libertatea instabilă a spiritului dansînd cu inconştienţă pe buza prăpastiei. Fulguraţiile poetice şi desenele absconse ale Nadjei, inserate în cuprinsul romanului, precum şi percutantele interpretări ale textelor şi picturilor achiziţionate de Breton o convertesc într-o fiinţă poetică sui-generis, ajungînd nemijlocit, pe căile neocolite ale intuiţiei, la esenţa suprarealismului pe care ceilalţi se căznesc să o susţină prin complicate propte teoretice. Momentele de graţie ale comuniunii spirituale dintre Nadja şi Breton sînt rare şi pasagere, sufocate de timpii morţi în care fiecare trăieşte în cercul inviolabil al propriilor obsesii, sub cupola plictiselii sau în malaxorul anxietăţii. Breton se va desprinde brutal şi irevocabil din hipnoza fascinaţiei apăsătoare pentru firava Nadja, iar aceasta se va pierde, definitiv, în vîrtejurile nebuniei, fiind închisă, în urma unei crize, într-un azil. Presimţirea repetată compulsiv de Nadja, „Timpul e zgîrcit”, are aerul unei clarviziuni: miracolul întîlnirii sufleteşti stă sub semnul ireversibilei clipe favorabile, iar singura cale de a-i înfrînge evanescenţa este trecerea ei prin flacăra nestinsă a scriiturii: „André? André? Vei scrie un roman despre mine. Te asigur. Nu spune nu. Fii atent: totul scade, se împuţinează, dispare. Din noi trebuie să rămînă ceva…”
André Breton, Nadja, Traducere din limba franceză, postfaţă, note şi îngrijirea de ediţie de Bogdan Ghiu, Editura Polirom, Iaşi, 2013, 192 p.
