Râul care curge spre izvor – fragmentul 8

***

Cu mai mult timp în urmă,cînd bunica era mai în putere, ne lua pe mine, pe fratele meu şi pe Rodica, verişoara noastră, care uneori stătea şi ea la noi şi împopoţonaţi şi curaţi, ne ducea la biserică. Bunica se îmbrăca şi ea elegant, cu pălăria cu voaletă, pantofi de antilopă şi un costumaş de mătase naturală, urme ale unei eleganţe şi bunăstări demult trecute. Mergea ţeapănă şi ne dirija din vîrful buzelor, pentru a nu face impresie proastă credincioşilor. În biserică, nu aveam voie să vorbim sau să ne foim şi bunica …ne ajuta cînd uitam aceste lucruri, cu mici pişcături şi o privire de granit. Îmi amintesc, cum o dată, în timpul unei astfel de corecţii, verişoara noastră sfărîmă tabu-ul strigînd în biserică: „Au! ce mă pişti?” Desigur că ajunsă acasă, bunica nesuportînd o astfel de dezonoare, o pedepsi pe Rodica, nedîndu-i voie să se mişte de pe pat un timp mai îndelungat, ceea ce pentru ea era un mare chin. Prin urmare, pentru a se răzbuna din plin, verişoara nostră concepu un soi de bileţel-lozincă pe care erau scrise cuvintele: „Elisabeta Constantinescu, din strada Ion Creangă nr.4, este o criminală!”, bileţel ce fu afişat pe carpeta de pe perete. După acest afront, bunica se supără foarte tare, ba chiar se făcu puţin că plînge, mama o rugă pe Rodica să-şi ceară iertare, fapt care nu făcea decît să primească replica „Nici moartă!”.După multe parlamentări fără rezultat, verişoarei mele i se făcu brusc milă de suspinele bunicii şi o iertă că o ciupise, iar bunica o iertă pe nepoată că o făcuse criminală, în sfîrşit se îmbrăţişară şi plînseră una în braţele celeilalte. Apoi, pentru ca fericirea să devină deplină, Rodica se apucă să facă o teribilă curăţenie ( chiar dacă nu era nevoie), mătură cu sîrg, şterse praful, frecă de zor, devenind iar, „nepoţica harnică şi gospodină”. În sfîrşit, o bunică blîndă şi iubitoare, ne dădu voie să ne jucăm. Mare imprudenţă! Jocul nostru preferat, în trei, era desigur…de-a Făt-Frumos, Zmeul şi Ileana Cosînzeana, mai ales că aveam o Cosînzeană autentică, blondă şi cu ochi albaştri, în persoana Rodicăi. Eu eram ca de obicei Făt Frumos, căci aveam plete negre şi lungi, iar Ducu era desigur Zmeul. Deci jocul, decurgea cam aşa: căutam mai întîi o recuzită cît mai potrivită în dulapul de haine: Ileana Cosînzeana işi punea peste pletele blonde, un batic de mătase naturală al bunicii, la gît, blana ei de sconcs, iar în picioare, pantofii de antilopă, care erau puctul forte al bunicii şi care avînd toc înalt erau expuşi unui mare pericol. Eu, Făt–Frumos, luam în picioare cizmele cu toc ale mamei, în care ar fi intrat vreo trei ca mine,(cizme care în timp au suferit mari avarii), peste pantalonii de trening o cămaşă a fratelui meu, peste care mă legam cu un cordon al mamei. La cingătoare, făcăleţul de mămăligă era de obicei, spada. Dar cel mai impresionant, era fratele meu, care era zmeul. El îşi uda părul cu apă pentru a-l face să stea–ţepi şi îşi lega în jurul frunţii, un fular; apoi işi dezgolea burta, fapt care, credea el, îl făcea şi mai fioros şi cu sucitorul de aluat în mînă, se repezea să o răpească pe Ileana Cosînzeana. Fiind Făt –Frumos, eu mă repezeam să o salvez, aşa că între noi se încingea o bătaie adevărată: ne pocneam , ne muşcam , ne zgîriam, ne trăgeam de păr. În tot acest timp, Ileana Coînzeana se dădea un pic pe buze cu rujul mamei, mai dădea puţină pudră pe obraji, întorcea ochii enormi albaştri pe toate părţile fandosindu-se, impasibilă la chelfăneala noastră. Cînd gălăgia atingea maximum de decibeli, apărea bunica, scăpărînd fulgere din ochi, mai ceva ca Zmeul Zmeilor rotind deasupra capului vreun băţ sau rigla-ce-i cădea în mînă. În urmă venea şi mama, punîndu-şi mîinile în cap. În aceste momente dificile, verişoara mea, care era mai mare şi ca vîrstă şi ca înălţime, se aşeza ca o cloşcă în faţa noastră şi, dîndu-i în spate pe Zmeu şi pe Făt-Frumos, îşi arăta propria vitejie: „Bate-mă pe mine, că eu sînt mai mare!”, striga ea patetic, dar pe bunica nu o impresiona acest măreţ spirit de sacrificiu, aşa că articula cîte o nuia peste picioarele goale, întinzîndu-se să-l ajungă şi pe Zmeu, care se strîmba la ea din spatele Rodicăi. Eu fiind mai mică, rareori mai intram la rînd cu vreo nuia.
Cu chiu, cu vai, pacea se pogora asupra noastră şi ne trezeam că s-a făcut deja ora de culcare. Proaspăt spălaţi, stăteam înşiraţi pe patul din bucătărie, aşteptînd să ne vină rîndul la ligura de lapte cu pîine pe care mama le introducea ritmic în gurile care aşteptau căscate. Apoi urma rugăciunea şi fiecare se retrăgea în cotlonul lui pentru somnul odihnitor. Eu cu verişoara mea dormeam împreună, fapt care făcea ca mult timp după ce mergeam la culcare, să nu ne putem stăpîni de un rîs ce venea în cascade şi se înteţea cu atît mai mult cu cît ceilalţi strigau la noi să ne potolim. Bineînţeles că nu aveam niciodată vreun motiv de rîs, decît doar că eram copii şi eram fericiţi şi inconştienţi.

***

O astfel de duminică, dintr-o toamnă mai rece, ne aruncase pe mine, pe fratele meu şi pe verişoara noastră într-o adîncă deprimare. Motivul era acela, care se repeta cu o anumită periodicitate şi anume, vizita, pe care i-o făcea bunicii, o prietenă a ei, madam Stănescu. Aceste vizite ne tăiau orice posibilitate de distracţie, deoarece trebuia să stăm cuminţi „ca sfinţii”, să nu vorbim tare, să nu ne jucăm…etc…pentru a părea nişte copii model. Totul decurgea cu o precizie de ceasornic: se auzeau paşi la uşa din faţă, care se deschidea numai la astfel de ocazii, bunica sărea la uşă, gătită, cu un zîmbet în vîrful buzelor. Se au- zea vocea musafirei: „Bonjour madam Constantinescu!”, „Bonjour madam Stănescu, ce mai faci? Da poftim , intră…”etc, ..
Madam Stănescu îşi făcea apariţia în toată splendoarea: mică, înfiptă, aruncînd priviri mai reci decît şarpele, îşi scotea manşonul din blană de vulpe, paltonul cu guler din aceeaşi specie animală, dezvelindu-şi rochia de mătase naturală., scotea şoşonii, rămînînd în veşnicii pantofi de antilopă. Se aşeza pe scaun, la fel de ţeapănă ca şi spătarul lui şi privirile ei, care se întunecau cînd ne vedea, treceau peste noi, ca luminile farului peste valurile învolburate. Mama şi bunica se învîrteau în jurul ei amabile, săvîrşind ritualul obişnuit: „O cafeluţă, madam Stănescu, vă rog să serviţi şi un şerbet, apa e foarte rece, acum am adus-o de la fîntînă!”..
Noi ne uitam fix la borcanul de şerbet, din care, dacă eram cuminţi, primeam şi noi cîte o linguriţă, care ni se părea minusculă.
Pe vremea aceea, chiar dacă eram foarte săraci, din casă nu lipsea niciodată gama variată de şerbeturi: de trandafir, de salcîm, de cacao, de lamîie, sau de zmeură, ca şi dulceţurile de cireşe amare, de petale de trandafir, de nuci verzi sau prune verzi, barem obligatoriu pentru o doamnă gospodină din societatea pe care o frecventa bunica. Pe dulapul înalt, stăteau înşirate ca soldaţii, borcanele etichetate, legate cu celofan şi puse cît mai departe de posibilităţile noastre de a le ajunge şi a da iama prin ele. La aceeaşi înălţime, pe marginea dulapului, mama punea uneori o franzeluţă albă, care era o delicatesă din care primeam doar cînd mergeam la grădiniţă. Nu de puţine ori, încercam să aruncăm cu peria de haine în speranţa ca franzela să cadă în mîinile noastre, pentru a fi devorată fără discernămînt. Se pare chiar că am reuşit o dată, spre necazul mamei care nu voia să ne trimită la grădiniţă cu pîinea neagră pe care o consumam noi de obicei, pentru a-şi mentine un anumit grad de demnitate, conform principiului bunicii: „calic, calic da’ coada bîrlig”.
Acum, că bunica era plină de ifosele unei…gazde bune…noi mai scăpam de sub privirile celor mari şi ne furişam ca atraşi de magnet spre holişorul unde ne fascina vederea manşonului din blană de vulpe, manşon care consta dintr-un cilindru de blană roşcată din care se iţea un cap sinistru de vulpe, ce ne privea cu ochi de sticlă. Această piesă vestimentară ne şi înfricoşa într-o oarecare măsură, dar ne şi atrăgea în mod irezistibil. Ne roteam toţi trei în jurul manşonului, mîngîind cîte puţin blana roşcată, în speranţa că vom îmblînzi idolul, devenind din ce în ce mai îndrăzneţi: ba trăgeam vulpea de bot, de urechi, ba îi mîngîiam blana moale. În sfîrşit, sătui de această joacă, ne pregăteam să ne retragem, trăgînd-o de mînecă pe Rodica, verişoara noastră, care tot mai zăbovea în faţa manşonului. Abea cînd sosi momentul plecării lui madam Stănescu, avea să aflăm ce sacrilegiu se produsese în acele clipe.: ochii de sticlă ai vulpii fuseseră scobiţi, transformînd ….minunata piesă vestimentară într-un cadavru orb şi oribil. Țipete de revoltă izbucneau în holişor, întretăiate de cuvinte rostite pe un ton isteric: „Aşa ceva n-am mai pomenit! Ce copii, madam Constantinescu, da cum se poate?!” şi vocea moale a mamei: „Scuzaţi , vă rog, madam Stănescu, n-o să se mai întîmple!”..etc, etc,.., ca şi cum ar mai fi fost vreo posibilitate ca madam Stănescu să mai vină la noi cu un alt manşon cu o alta vulpe înzestrată cu ochi.
Noi ne-am furişat toţi trei în bucătărie, pe pat, citind împreună dintr-o carte, ca şi cum eram cei mai cuminţi copii de pe planetă, uitînd de astă dată chiar şi de borcanul de şerbet, care, rămas pe masă cît timp bunica şi mama conduceau musafira, era o pradă uşoară pentru pofta noastră.

***

În toamna anului în care împlinisem patru ani şi fratele meu şase ani şi nu mergea încă la şcoală, mama ne duse la bunicii dinspre tată, care locuiau într-un sat foarte aproape de oraşul Huşi. Bunicii mei locuiseră mulţi ani în Fălticeni, pe cînd bunicul era magazioner în gara oraşului. După ce ieşise la pensie, bunicii se retraseră în locul de baştină, unde deţineau nişte proprietăţi reprezentate de vie, teren agricol şi pădure. Din păcate, pădurea fusese deja luată de comunişti, dar bunicul tot îşi mai aducea crengi de pus pe foc din propria pădure. Bunicul era un bărbat nu prea înalt, şaten şi cu ochii verzi, cu o mustaţă cu vîrfurile răsucite în sus, cum fusese moda în tinereţile lui. Acest lucru îl determină pe fratele meu să-şi exerseze din nou talentul poetic, în versurile: „Bunicel are mustaţă/Lungă ca un fir de aţă/ O mustaţă răsucită/Şi spre stele îndoită/Cînd veni pe lume-un Duc/Bunicel sădi un nuc/ Creşte Ducu creşte nucu/ Se-nteţeşte balamucu.”Desigur poezia avu un mare răsunet, mai ales că bunicului îi plăceau poeziile. De multe ori, el ne recita poezii de Octavian Goga, care era preferatul lui.
Bunica din partea tatălui, fusese şi ea foarte frumoasă, iar bunicul o răpise de la casa părinţilor ei, care nu voiau să o lase să se căsătorească, deoarece era cel mai mare ajutor al mamei ei, care avea mulţi copii. Bunicul o lăsase la mama lui şi el se dusese la şcoala de CFR-işti că bunica spunea că nu-l ia fără mai multă şcoală. Tatăl lui, străbunicul meu fusese şi el ştiutor de carte şi fusese un fel de staroste al satului, care pe vremea lui era mai mult un cătun al lucrătorilor la vie. El le citea sătenilor „Gromovnicul”, o carte pe care o considera sfîntă.
Cînd soseam la bunici, eram nerăbdători să explorăm curtea, grădina şi împrejurimile care ni se păreau nişte teritorii imense, faţă de grădina noastră de acasă. Fratele meu găsise un loc mai spaţios între două scînduri de la gard, pe care cu strădanie le lărgi mai mult şi trecînd printre ele ajunserăm în curtea vecină. Aici locuia o femeie bună şi blîndă, pe care bunica o striga Aniţa şi care de cum ne văzu, ne chemă în casă. Anița avea nouă copii, aşa că întrînd în casă, văzurăm o masă lungă cu multe străchinuţe pe ea , unde o droaie de copii mîncau cu linguri de lemn lapte cu mămăligă. Aniţa ne aşeză şi pe noi la masă şi mîncarăm cu multă poftă cu lingurile de lemn din străchinuţele de lut. Mama şi bunica ne recuperară cu greu de acolo, neştiind mult timp unde dispăruserăm. De atunci, ne strecuram de multe ori prin gard, mergînd la mama Aniţa cum îi spuneam noi. Bunicul se sătură într-o zi de evadările noastre şi se apucă să repare gardul. Îngrijorat, Ducu îl întrebă ce face acolo. Bunicul, care era tare glumeţ, îi spuse că uite un cîine a rupt gardul şi el trebuie acum să-l repare, să nu mai intre la noi în curte. Dar Ducu… se prinse…la gluma lui şi îi spuse: „Eşti şmecher ca un vulpoi, bunicule!” Mult timp, toţi făcură mult haz de asta. În curînd descoperisem că peste drum de casa bunicilor, locuia străbunica. Îmi amintesc doar ca un fel de umbră, uşor îndoită de spate, care se învîrtea cu vioiciune prin căsuţa ei. Mi se părea o căsuţă din basme, cînd străbunica mă aşeza la o măsuţă joasă, rotundă, cu trei picioare, la care se stătea pe scăunele mici, tot rotunde. Îmi punea în faţă, ce mînca şi ea la cei peste nouăzeci de ani pe care îi avea: cartofi fierţi cu mămăligă şi mujdei de usturoi. Mama venea într-un rînd şi mă chema la bunica, ademenindu-mă: „Hai, că bunica a făcut pui cu smîntînă şi clătite cu dulceaţă!” Dar eu strîngeam în mînă bucata de mămăligă rece şi cartoful spunînd că mie acolo în place şi cu greu mă smulgea de acolo. Pînă la urmă mă convingea să vin pentru că luam masa în chioşc.
Bunicul făcuse în curte un chioşc din lemn îmbrăcat cu totul în zorele. În chioşc, se lua masa în timpul verii şi parfumul florilor se amesteca cu cel al mîncărurilor. Sub perdeaua de flori era răcoare şi plăcut.
Aducînd bunătăţile fel de fel, bunica îşi amintea că în anul în care mă născusem, fusese în Moldova o secetă cumplită. Cîmpurile fuseseră arse în întregime de secetă şi oamenii mureau de foame. Bunicul, avînd permis pe tren şi fiindcă noi mai locuiam încă în Timişoara, îşi adusese de acolo saci de făină şi alte produse de-ale gurii, mai ajutînd cu ele şi pe alte rude sau vecini. Bunica povestea că stînd în curte, văzu pe drum o şatră de ţigani cu feţe stoarse de foame şi sete. În grădină, sub nuci, rămăseseră cîteva smocuri de iarbă. Țiganii se repeziră şi se trîntiră pe brînci încercînd să pască direct cu gura firele răzleţe. Bunica se îngrozi şi îi chemă la ea, dîndu-le mămăliga rece pe care o mai avea prin casă, brînză la sare, făină şi o căldare de apă. Deşi le adusese şi o cană, mulţi se repezeau cu capul direct în căldare. Apoi plecară mulţumind cu lacrimi în ochi, tot mulţumind pînă se pierdură din vedere.
Mergeam apoi la vie, unde strugurii se rumeneau la soarele de toamnă aurie. Viile se întindeau pe dealurile din jur pînă departe, acolo fiind şi alte rude ale bunicilor proprietari de vii. Un nepot de-al bunicului, care ni se părea un fel de voinic din poveste, pentru că mă lua pe mine pe un braţ şi pe fratele meu pe celălalt şi ne ducea în pădure. Acolo, erau din loc în loc nişte cilindri groşi de nuiele cu pămînt bătătorit înăuntru, înalte cred că de vreun metru pe care încăpeam numai bine eu şi Ducu stînd în picioare pe ele. Nicuţă, ne punea pe ele şi ne spunea: „Asta e pădurea lu bunicu!”, apoi ne ducea la altul şi ne repeta: „Asta-i pădurea lu bunicu!” Aşa ne purta mult timp pînă am înţeles că pădurea… lui bunicu..era destul de mare. Mai tîrziu am înţeles că astea erau marcaje pe care proprietarii de pădure şi le făceau pentru a însemna limitele proprietăţii.
Seara, la vie, se făceau focuri şi se cocea porumb, care creştea pe marginea viei. Acolo, bunicul avea o colibă făcută din crengi şi frunze, unde el rămînea peste noapte să păzească via. Ne rugam mult de mama să ne lase să rămînem cu bunicul în colibă peste noapte, dar cu greu obţineam o astfel de învoire, căci mama era tare grijulie cu noi. Dacă rămîneam acolo, bunicul ne arăta stelele şi ne învăţa constelaţiile, apoi îşi făcea o ţigară din foiţă fină pe care o avea mereu în buzunar, din tutunul pe care şi-l cultiva singur. O lipea bine cu limba, apoi scotea tacticos amnarul de oţel, cremenea şi un pic de iască uscată. Vedeam în întunericul nopţii cum scăpăra amnarul de cremene şi scotea scîntei şi imediat iasca se aprindea şi îndată şi ţigara care se vedea ca un mic licurici pulsînd în întuneric. Ni se părea că bunicul era un vrăjitor.
A doua zi dimineaţa, cînd ajungeam acasă la bunica, constatam că ea era deja trează de mult şi punea în cuptorul de lut de afară, pîini mari împletite, colăcei şi ceeace numea ea ..hulubi.. pentru noi copiii, care semănau cu adevărat cu nişte porumbei din aluat. Aşteptam cu nerăbdare să se coacă şi primul lucru pe care îl făceam cînd erau gata, era să le ronţăim codiţele rumene, cu toate că parcă ne-ar fi plăcut să-i şi păstrăm, că erau aşa frumoşi.
Cînd vremea începea să devină mai ploioasă şi noroiul umplea drumurile pînă la refuz, încît se circula doar cu carul cu boi, ne întorceam acasă, la Fălticeni. Plecam încărcaţi cu struguri şi must proaspăt, cu nuci din nucul fiecăruia, căci bunicul plantase cîte un nuc de fiecare dată cînd se năştea un nepot, aşa că fiecare avea acolo nucul lui.
Drumul cu trenul era lung şi obositor, dar nouă ne plăcea pentru că vedeam locuri noi.

Sursa foto: 2.bp.blogspot.com