Trecem pe lîngă o cazarmă cu porțile date în lături, în a cărei curte, foarte aproape de stradă, zăresc o coloană de soldați, gata de plecare. (Impresiile acestea, ca și cele următoare, sînt din Galați unde, cu o întrerupere de cîteva luni, am locuit din 1943 pînă în martie 1945.)
E frig, soldații își suflă în pumni, au fețele roșii. Unde-i duc? Știu că e război și, ca orice copil, dramatizez situația, închipuindu-mi că acei soldați pleacă direct pe front, chiar în acel moment. Nu sînt însă înarmați, și asta mă deconcertează. Probabil un eșalon în refacere sau în constituire…
În rîndul întîi îmi atrage atenția un ostaș înalt cu fața prietenoasă, răbdătoare și bună, exprimînd în acea clipă și un fel de stinghereală, poate pentru că un bărbat voinic ca el suferă totuși de frig ca oricare altul; parcă se rușina că nu suportă cu destulă indiferență gerul. Cine era? din ce parte a țării? și care i-a fost soarta? (Pînă la urmă, desigur, a fost totuși trimis pe front.)
Oare soarta i-a fost influențată de întîlnirea „noastră” (nu sînt deloc sigur că m-a observat), de simpatia și admirația pe care le-am încercat imediat față de făptura lui mare și ocrotitoare? Dar pe el, Gulliver pașnic, condamnat să participe la cel de-al doilea război mondial, amenințat de o forță rea, superioară, cine îl ocrotea? Simpatia și admirația se amestecau în inima mea cu compasiunea și îngrijorarea.
—
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)