Fără captatio benevolentiae

Poezia lui Liviu Georgescu, complicată, esoterică, având ceva sumbru-misterios, ca pictura murală din vechi biserici, place numai unor cunoscători. Poetul nu face niciun efort să cucerească publicul larg. Dimpotrivă, ca și cum ar avea oroare de succes, se refugiază într-o simbolistică obscură, inaccesibilă cititorilor obișnuiți.
Volumul În umbra luminii (ce titlu atent elaborat!) reconfirmă programul estetic intelectualist bazat pe non-seducție al autorului. În cuprinsul lui identificăm de la început – ca o noutate în evoluția scrisului lui Liviu Georgescu − influența poeziei sentențioase din 11 elegii de Nichita Stănescu.
Ne răsună încă în minte versurile sibilinice din prima elegie stănesciană:
„Din el nu străbate-n afară/ nimic; de aceea nu are chip/ şi nici formă. Ar semăna întrucâtva/ cu sfera,/ care are cel mai mult trup/ învelit cu cea mai strâmtă piele/ cu putinţă. Dar el nu are nici măcar/ atâta piele cât sfera.// El este înlăuntrul — desăvârşit,/ şi,/ deşi fără margini, e profund/ limitat./ Dar de văzut nu se vede.”
Exact acest ton lapidar-apodictic îl regăsim în primul poem – Înlăuntrul – din cartea lui Liviu Georgescu:
„În jurul meu e o sferă, o coajă cu puf./ Alături, strugurii se coc pe funii, încet./ Înlăuntrul e plin de ceruri, iar mișcările clocesc/ tumultul întunecat al învierii. Nu se vede nimic./ Pleoapele se desfac cu greu./ Timpanele se răstignesc pe vibrații/ și gândul odihnește pe oase albe de îngeri.// Nimic nu scapă, nimic nu intră, totul stă în tot,/ chircit în criptele punctului.”
Există și o diferență flagrantă. La Nichita Stănescu cuvintele sunt abstracte, străvezii (necuvinte!), la Liviu Georgescu au o materialitate grea. Dar intonația este aceeași.
În siajul poeziei lui Nichita Stănescu, Liviu Georgescu recurge și la o anatomie himerică, imaginându-și un uliu terifiant care îi iese din piept :
„Îmi deschid pieptul și imediat răsare în el un uliu,/ se repede înzecit cu ciocul de plumb/ spre inima lucrurilor./ Le crapă și le îndepărtează. Fărâmele se pierd peste tot,/ sunt tot mai departe de tine, de osul tău,/ de visul tău absorbit în tot ce ai fost la-nceput.// Dacă amurgul îți retează beregata,/ în ea năvălesc armate/ și raze de pucioasă sfârtecă înțelesul/ în creierul agonizând în ultimele vedenii.// Inima e smulsă din piept și în locul ei/ apare o mască, și în locul ei pare o groapă./ Soarele abstract și negru se rostogolește/ prin artere, departe de locul smulgerii.” (Pe câmpul de luptă).
Descrierea impresionează (și provoacă eventual reflecții în legătură cu actul cunoașterii), dar nu emoționează.
La Nichita Stănescu imaginea corpului omenesc locuit de un vultur are mai mult dramatism, iar versurile imploratoare răscolesc sufletul cititorului:
„Atâta vă rog, scoateţi-mi din plămâni pe vultur./ Am să-l duc în spinare să-l îngrop la vârf de munte./ Atâta doar vă rog, scoateţi-mi vulturul din plămâni./ Mă sufoc; penele lui îmi umplu respirarea./ Strein de moartea mea/ e vulturul mort.”
În concluzie, continuarea, voluntară sau involuntară, a aventurii lirice în care s-a angajat Nichita Stănescu acum o jumătate de secol nu îl avantajează pe Liviu Georgescu. Cu adevărat demne de interes sunt, în volumul În umbra luminii, versurile în care regăsim modul de a scrie inventat de el însuși.  Mod de a scrie ultraartistizat, practicat de un poet care este și pictor și muzician și care are simțul grandorii și misterului:
„Prins între stele, gâtul meu zace pe butucul Căii Lactee/ între nebuloasele abstracte și verzi rotindu-se ne-ncetat/ prin vidul arzând cu pierdere și netresărire.” (Smuls);
„Chipul tău strălucește, atrage cometele de fericire,/ peste podișul cu îngeri./ Cu aure de iubire strigătul lor doboară stânci,/ peste arbori crescuți în artere de fum, cu plângeri,/ îi transformă în fulger sfârtecând marea/ în falduri prelungi.” (Metamorfoză).
Se remarcă din nou refuzul poetului de a-l curta pe cititor. Distant, aristocratic, bucurându-se în singurătate de propriul său vizionarism și de imagistica barocă, el îl face pe curiosul care pătrunde în spațiul cărții să se simtă  neinvitat și inoportun.

Liviu Georgescu, În umbra luminii, postfață de Mircea A. Diaconu, Pitești, Ed. Paralela 45, 2014. Coperta colecției de Ionuț Broștianu, 2014. 64 pag.

(Text apărut în România literară nr. 23/ 2016)