Nimeni

– Destinul ne scurge, iubito, în ploi să ne-aşezăm întinşi pe o iarbă pustie când natura din cer se despică, în silabe şi rânduri şi tot ce-o să fie.
– Uneori iubirea ne pare durere şi atunci alergăm desculţi prin lanuri albe să ne ascundem printre vorbe sau în cuvinte rătăcite ce ne leagă de pântec lumina.
– Iubirea este o lumină a zilei, este o taină ce trece prin noi spre spinii care ni se împlântă în carne unde se opreşte însetată şi mută. Atunci ne picură luna cu ceară pe braţe, pe ochi, pe suflet şi timp, legându-ne nemurirea de călcâi când maluri sângerează de atâta copilărie. Dragostea prinde contur doar în ceară, vibrând în lumina, luminii de sus şi are doar o singură biruinţă, dorul, care ne răbda şi ne acuză. Ea devine ploaia noastră care ne udă înlăuntrul care ne clăteşte ruga, noaptea, taina şi mângâierea, dincolo de timpul care se cheamă visul nostru.
– Lumina aceasta izvorăște în mine, îmi străbate fiinţa şi trece în tine transformându-te în soare, lume, viaţă şi ape, ca apoi să ne reverse împreună, doar tu şi cu mine, eu cel care pulsez, tu cea care cânţi, făcându-ne note şi timpuri şi clape.
– Doar privirea ta îmi lasă urme în suflet, visarea mea, din aşteptarea zilei! Malurile mele mi-au sângerat încă din copilărie, în rugi de durere şi în aer unde ne plouă sfinţii. Toată viaţa mea, iubito, am fost un râu, doar că în loc de apă trecea sângele meu şi se oprea în piept, ca o nesfârşită umbră cerească cu foşnet în visare de câmpuri, din somnul meu pe care l-am uitat între perini, ponosit din lanurile unde am crescut în mine.
– Veşmântul meu a fost mereu un dor, plâns cu lacrimi de fericire, până în adâncul cuvintelor unde tu m-ai răsărit ca lumină pusă înainte sub aburul de vină.
– Mama mea a băut înainte de a mă naşte apă sfinţită ca să poată da naştere fiinţei mele şi odihni pământului vândut, să mă crească, ca pe un tribut al sorţii sau ca un păcat de bine. Tu, tu ai apărut în viaţa mea să îmi dăruieşti lumină şi azi sunt lumină, una din aceea care nu şi-a iertat niciodată vorbele şi nici tăcerea din silabele luate în adopţii.
– Mi-am iertat doar trăirea sub lujeri de stele unde tu m-ai aşteptat toată viaţa să te iubesc. Ai devenit fântâna mea, cerescul covor unde îmi ard luminile în pârg ca şi parfumul stelelor să cadă cu iz de liliac peste zorile albe.
– De atunci mă simt bărbatul pe care nu l-au iubit decât pietrele şi soarele care arde în amurg. Şi te iubesc şi nu mai pot, iubito, să îmi iert tăcerea toată! Cel mai frumos destin al omului este iubirea. Ea este deopotrivă strigăt de stânci, tăceri care dor, aduceri aminte, rădăcini de speranţă şi visare de ţânci.
– Dragostea este singurul lucru care se poate împărţi la nesfârşit, cu mâini de nădejde ce îţi tremură visul unei singure nopţi de iubire, care poate nu a fost niciodată. Iubirea este râvnitoare la ceruri, ca o piatră care a învăţat să curgă sau nesomnul care îşi face în suflet culcuş.
– În iubire doar jertfești tot ceea ce va fi şi doar în iubire dacă nu ai speranță ești datornic să taci. Iubirea se dăruieşte, cea care se roagă este frumoasă, iar cea care imploră este de slugă.
– În iubire respiri în gând şi în vers, sensuri vagi îţi străbat fiinţa şi doar ea îți ia dorința de a muri încât tot timpul tău ai vrea să îl pedepseşti cu eternitatea.
– Iubind poţi să scrii o lume într-o carte, devi paradox, suspin şi fericire în acelaşi timp. Nu există raţiune pentru a iubi, iubeşti pentru că iubeşti, tu devi totul, tu eşti taina ei. Iubirea este voluptatea şi repausul fericirii. Principiul existenţei noastre este iubirea, tot ea este şi sfârșitul.