Festschrift. „O scriere de sărbătoare”

„… nu numai cu mintea, nu numai cu inima…

cu îmbrățișarea apropriatoare, cu elanul dezamăgirii.”

Mihai Șora

***

Deși cuvântul „Festschrift” aparține mai degrabă sferei academice, te rog să nu te aștepți la un astfel de text. Nici pe departe… Astăzi este ziua numelui tău și, cum nu am alt meșteșug decât cuvintele, m-am gândit să-ți dăruiesc un festschrift, adică, așa cum m-a lămurit și dicționarul, „o scriere de sărbătoare”… Așadar, putem să ne ștergem sudoarea de pe frunte și să citim mai departe.

Voi încerca să-ți răspund la o întrebare a ta, care a pornit de la lectura unui text splendid al lui Andrei Pleșu despre Mihai Șora, intitulat „Amiaza prezenței”. M-ai întrebat atunci dacă „amiaza prezenței” înseamnă realmente ceva, sau sunt doar cuvinte, într-o reușită metaforă. Ți-am spus că pentru mine sensul este limpede, rămânând să-ți descriu în detaliu ce înțelegeam prin expresie la capătul unei zile petrecute în desfătări birocratice… Nu e simplu, dar mă sprijin în ce ne dăruiește ziua Arhanghelilor: Sabia și Crinul. Fiindcă răspunsul ține de intensitate: ascuțiș, parfum, lumină, prezență.

Amiază

Aș începe simplu, de la înțelesul cuvântului „amiază”; adesea, cuvintele însele vorbesc cel mai limpede despre ele, oamenii sunt cei care le complică. Vorba aceea, ar trebui să fie legi care să sancționeze asemenea excese… Amiaza – am avut dintotdeauna o relație specială cu acest moment al zilei. Dacă dimineața mă ia prin surprindere, impunându-mi un ritm de multe ori străin, prea alert, mutilat de corsetul strâns al vieților noastre cronometrate la secundă, seara, la antipozi, îmbibă totul într-o imobilitate care mă demobilizează, o oboseală paralizantă. În schimb, amiaza îmi spune cu totul altceva. Amiaza, punctul de inflexiune al diurnului, miezul (dulce al) timpului… Mai întâi de toate, amiaza începe modest; aș putea spune că modestia (în contrast cu spectaculosul altor ore) e structurală acestui intermezzo al zilei. De aceea, și eu voi începe „modest”, cu o imagine din amiaza copilăriei mele… în care, poate, te vei regăsi.

În copilărie, amiaza era pentru mine echivalentul unei persoane, devenea o prezență în sine. De ce? Simplu. Bunica pleca la fabrică la Onești, să lucreze în schimbul doi la Confecții, iar eu rămâneam în grădină să o aștept pe mama care venea, după orele de la școală, să mă ia acasă. Amiaza devenea făptura fabuloasă care avea întinderea grădinii, suprapunându-se ei, ca umbra întraripând un trup; așteptam în peisajul aureolat de amiaza de chihlimbar, departe de stradă (la adăpost de „mașinile care m-ar fi putut călca” și de „oamenii care m-ar fi putut fura”); amiaza avea ochii mari, rotunzi, ca orele în care părea că nu se întâmplă nimic în afară de așteptarea mea. Știi bine că la Salvador Dali ceasurile se scurg, în așteptare. Ei bine, la mine rămâneau rotunde, ferme, ca merele pârguite în crengile înalte, cele la care nu puteam ajunge… Apoi, amiaza avea părul lung, înmiresmat, ca iarba rămasă necosită sub nucii din fundul grădinii. Era tăcută, amiaza, și vântul sâsâia prin măruntaiele ei, de parcă ar fi spus: ssst, a ieșit Dumnezeu să se plimbe, în răcoarea amiezii… Amiaza tăcea năprasnic, numai câte o pasăre venea s-o smulgă din somn cu câte-un strigăt ascuțit. O vedeam cum se întinde peste apă, risipindu-se în fulgi de lumină până departe spre pod unde își lua zborul, dispărând ca prin minune. Amiaza însemna pentru mine solitudine; ar fi greșit să spun singurătate, fiindcă în natură nu ești niciodată lăsat de izbeliște, abandonat. Probabil ai crescut la oraș, dar știu că poți înțelege lumea pe care ți-o descriu. Solitudinea, dacă înveți să o guști de timpuriu, de la un maestru așa cum numai natura poate fi, devine, cu anii, plăcere pură, consolatoare. Dintre toate sinonimele plăcerii, l-aș alege pe cel de „desfătare”, solidară cu momentele de cumpănă care ne încearcă, uneori. Amiaza avea savoarea pâlcurilor de fragi pe care bunicul îi lăsa neatinși, numai pentru mine. Amiaza avea și un mister al ei, dat de acel „interzis”: nu aveam voie în altă parte decât în grădină, trebuia să accept tutela amiezii, îmbrățișarea ei sufocantă, ascendentul acelor ore maiestoase asupra mea, numai un copil… Amiaza a devenit, cu anii, mai ales după ce am devenit „citadină”, un vitraliu de referințe culturale; știi că vitraliul lasă lumina să-l traverseze diferit, de la un fragment la altul; la fel, intensitatea amiezilor mele de acum variază, în funcție de o descoperire, de o întâlnire neașteptată sau… de darul unei prezențe. Îmi amintesc cel mai bine din „amiaza” copilăriei așteptarea mea lungă, intensă, ca o sabie brăzdând aerul greu de parfumul tare al crinilor. Încă de atunci, Sabia și Crinul se luptau pe canavaua luminoasă a amiezii (să fi fost doar norii?) mai ceva ca pe catapeteasma bisericii din sat, păzită strașnic de Arhangheli.

Prezență

Acum ar trebui să-ți spun câte ceva despre „prezență”… Prezența aparține, fără îndoială, subiectivității. Numai o persoană poate să fie prezentă. Celelalte, obiectele, chiar și natura, devin prezente numai în secunda în care le percepem așa, în spațiul-interval al întâlnirii noastre cu ele. Prezența se traduce ca epifanie a ceea ce suntem cu adevărat. Aș echivala, așadar, „prezența” cu îndrăzneala mărturisirii, cu locul în care devenim intimi cu noi înșine și în care trăim cel mai intens experiența celuilalt, ca familiaritate – prima noastră sursă de cunoaștere… Aș spune că, mai mult decât un timp anume, „amiaza prezenței” e o calitate a timpului, o alveolă miraculoasă (a „prezenței” în „timp”), o volută în linearitatea duratei, un kairos în care făptura, trezită (ca din somn!) își recapătă elasticitatea, redevine maleabilă, deschisă la unicitatea celuilalt, aptă să exerseze arta bunei întâmpinări. Și de data asta, Arhanghelii sunt poate cel mai grăitor exemplu de prezențe care ne întâmpină cu familiaritate (exigentă!), prin Sabie sau Crin…

Sf. Arhanghel Mihail, detaliu

(sursa foto: 1stdibs.com)

„Amiaza prezenței”

Ce înseamnă „amiaza prezenței”? N-aș putea să-ți spun ce este, ci cum este „amiaza prezenței”, adică felul în care ea mi se întâmplă mie; într-adevăr, nu am altă sursă de cunoaștere decât aceea a familiarității cotidiene, despre care vorbește Wittgenstein când descrie înțelegerea muzicală. Chiar și Borges spune că amiază e ceasul când „câmpia șoptește ceva ce nu poate fi înțeles”, „tradus” decât muzical… Primul sens pe care mi l-a sugerat textul lui Andrei Pleșu referindu-se la formula lui Mihai Șora a fost acela de plenitudine, de prezență (în lume) care și-a desăvârșit împlinirea ajungând la maturitate/amiază; o amiază sustrasă timpului obișnuit, un fel de „amiază neînserată”, cum se spune în imnografia bizantină… Și pentru că tot suntem în registrul teologic, ai auzit vorbindu-se despre „demonul amiezii” – e tot o „prezență”! Mă pregătisem să-ți vorbesc despre amiază într-o tapiserie de referințe „angelice”, însă mai întâi, cum grano salis, încep prin a-ți spune că amiaza își are demonii ei. Aceștia iau uneori chip luminos de înger, pentru că omul e o făptură ușor de înșelat… mai ales „omul-amiază”, o „făptură-grădină” în care lenea spiritului poate să facă ravagii, transformând deliciile pe care le adăpostește în opusul lor… Gândește-te puțin!… Calmul ceasurilor în care pare că nu se întâmplă nimic, un Nimic care ne împinge până la marginile disperării, un gol proteic a cărui substanță o alimentăm noi înșine… mă duc cu gândul la „mlaștina” lui Paler în care personajele se sufocă, prizonieri, în chinuri cumplite. La Koestler, întunericul își face apariția în plină amiază, surprinzându-și personajul gol (dezarmat) în fața răului uman, abisal, ca și sufletul… Îmi trece pe dinaintea ochilor imaginea florilor purpurii descompunându-se într-o amiază londoneză, grele de senzualitate și lene sulfuroasă, pe care tânărul Dorian Gray le privește pe când i se făcea portretul ce avea să-i atragă un destin monstruos…

Dar mai bine, fiindcă e sărbătoare, să ne gândim la amiază ca la o formă de bucurie cu anticipare; cum ar spune Micul Prinț al lui Saint-Exupéry: „Dacă vei veni la ora patru după-amiază, voi începe să mă bucur de la ora trei.” …Îmi amintesc bine, și tu ai venit tot la ora patru într-o amiază și, pe deasupra, cu un nume greu de descifrat!

Simfonia nr. 4 în Sol major de Gustav Mahler, incipit

sursa: mediantstudies.co.nz

Omul-amiază

M-am amuzat de multe ori să fac portretul oamenilor asemănându-i cu anumite momente ale zilei… E totul o chestiunea de intensitate, de echilibru între lumină și obscuritate. Suntem, fiecare, parte-sabie, parte-crin. Există „oameni-dimineți”, „oameni-noapte”… și „oameni-amiază”. Oamenii-dimineți exultă de la prima oră, „zbârnâie” energic, exteriorizându-se ca într-un curcubeu, nelăsând nimic ascuns din culorile lor. Oamenii-noapte sunt misterioși, introvertiți mai degrabă, au o intensitate mătăsoasă a prezenței, o reținere maiestoasă… Alcătuiesc tipologia, firește, raportându-mă la propriile experiențe estetice, umane. Până la urmă nu putem vorbi decât despre ceea ce (re)cunoaștem… nu-i așa?

…Oamenii-amiază sunt (mai) rari, sau poate mi se pare doar, nefiindu-mi niciodată ușor să-i identific, să le descifrez prezența. Asta fiindcă ei aparțin unei specii extraordinar de nuanțate, ca într-un infra-spectru compus din linii atât de fine încât devin insesizabile simțurilor noastre, obișnuite numai cu extremele. Auzim ceea ce „țipă”, vedem ceea ce este „pestriț”, gustăm (inclusiv vizual, auditiv, cognitiv) numai ce este „picant”… Oamenii-amiază trec uneori foarte aproape de noi, neobservați, așa cum se (pe)trec ceasurile amiezii, ca un legato între zi și noapte, un intermezzo căruia nu-i dăm prea mare atenție. Fiindcă nu avem timp, nici dispoziție… Oamenii-amiază lasă impresia că nu au o voce a lor, așa cum nici orele amiezii îmbibate de lentoare, aproape șoptite, n-ar putea să devină, dintr-o dată, vocale (zgomotoase, „demanding”)! Oamenii-amiază au o muzică a lor, discretă; o muzică unplugged – adică trebuie să fii „scos din priză” pentru a o putea auzi. În clipa în care ei vorbesc, trebuie să te deconectezi de la mulțimea vocilor interioare care-și dispută auzul, să renunți la propriile ambiții, așteptări ori treburi mărunte. Oamenii-amiază nu poartă parfumuri puternice, însă prezența lor reține o mireasmă aparte, una pe care doar marii creatori ar putea să o înțeleagă. Oamenii-amiază nu strălucesc, ci mai degrabă (te) odihnesc; la fel cum lumina amiezii nu e violentă, însă epifaniile pe care le prilejuiește aparțin speciei discrete, a fulgurațiilor, ca în muzica lui Debussy. Omul-amiază ține ochii pe jumătate deschiși, filtrează priveliștea vieții de la distanța protectoare a realismului ca autocenzură; o privire pe care Piero della Francesca a surprins-o la Madonna del Parto. Omul-amiază nu va fi niciodată un om-orchestră, nu fiindcă i-ar lipsi resursele interioare, ci fiindcă îi displac aranjamentele ample, baroce. Nu, omul-amiază e mai degrabă un lied, o melodie simplă care-și decupează din durata obișnuită propriul timp, nesupunându-se decât propriului tempo, îi este de ajuns ca să convingă. Oamenii-amiază par, adesea, lipsiți de însușiri, așa cum și ceasurile amiezii, puțin destinse, eliberate din tensiunea începutului și sfârșitului zilei, par să semene între ele, banale, fără un atribuit care să le diferențieze. Sesizezi doar, la un moment dat, că s-au scurs. Ca miezul trecut al zilei, „omul-amiază” lasă în urmă nostalgia după ce ar fi putut să fie. Culoarea lui e transparența luminoasă. Diafanul nu este, pentru el, o metaforă; e o făptură fericită care se lasă la rându-i traversată de lumină întocmai ca un vitraliu, în culori și intensități diferite, a căror calitate e complementaritatea, polifonia. Frumusețea lui nu e provocatoare ci consolatoare, având așadar, în plus față de prima, o calitate vindecătoare, capabilă să recupereze, să restaureze. …Am avut de multe ori impresia că durata care se suspendă la amiază, că acele ore incerte ce urmează entuziasmului solar al dimineții anticipând melancolia înserării, ceasurile de abandon dintr-un Seurat sau o amiază somnoroasă de Pissarro, ori solitudinea luminoasă din interioarele lui Wilhelm Hammershoi, sau un Preludiu de Bach ar putea fi încercări reușite de a te descrie, deși constat cu uimire că ceva esențial îmi scapă… Da, așa este! Uimirea e, de fapt, ingredientul esențial al (numelui) tău care se traduce printr-o întrebare contemplativă: „Cine este ca Dumnezeu?” („mi”- care, „ke”- ca, „El”- Dumnezeu)… Și dacă cineva ar vrea să te întâlnească, i-aș spune că te-ar găsi în amiaza din versul lui Friedrich Rückert: „Ich leb’ allein in meinem Himmel, in meinem Lieben, in meinem Lied.” Arhanghelii au privilegiul locuirii paradoxale: în înalt, în adânc, în taină.

Sf. Arhanghel Mihail, Fontaine Saint-Michel (Paris)

(sursa foto: pininterest.com)

… Amiaza asta, de sărbătoare, a venit pe neașteptate. Lucrurile se văd mărite, poate e de vină intensitatea luminii. Nu am fost niciodată impermeabilă la lumină și lucrul acesta mi-a adus destule neajunsuri… Ca amiaza, ai asupra mea un efect de lupă; adică îmi adaugi la ochelarii pe care-i port deja o pereche de lentile invizibile, ajutându-mă să văd lucruri care, de obicei, îmi scapă; e ca în acel joc în care, comparând două peisaje similare, aproape identice, trebuie să identifici detaliile ascunse care fac diferența. Și încă ceva: așa cum amiaza topește contururile lucrurilor în ambră, omul-amiază transformă obiectele masive în forme maleabile, curgătoare (așadar, Dali nu era nebun, ceasurile lui spuneau adevărul!…), ca un mănunchi de pârâiașe îndepărtate al căror ecou se pierde în cel mai îndepărtat peisaj al copilăriei mele:… Amiaza… prezența ei… omul-amiază. Cum ar spune Pascal, tout se tient!

Sf. Arhanghel Mihail, detaliu armură

(sursa foto: 1stdibs.com)

„Omul-amiază” deschide ușa fără zgomot, se va retrage curând, aproape insesizabil… Repede… repede… să nu cadă sabia roșie a asfințitului peste crinul amiezii înainte să-ți spun …cât de minunat¹ ești!

Imagine cover: Sf. Arhanghel Mihail, detaliu (sursa foto: 1stdibs.com)