Răfuieli de cartier (V)

Fane Vrânceanu întinse mâna tremurândă după paharul plin cu poşirca îndoită cu apă şi bău jumătate. Scoase o ţigară din pachet şi o aprinse. Trase adânc în piept un fum înainte de a răspunde:
-Şi încă cum! Nici frunzele de la morcovul din fund nu cred că mi se mai vedeau. Căzusem mesa , era cât se poate de clar. Cred că eram cel mai târşelos dintre toţi, dar mă străduiam să nu arăt! Nu mai ţinea figura să mă dau înapoi. Cu excepţia câtorva, nici ceilalţi nu cred să fi avut prea mult sânge-n instalaţie. Ne ascundeam frica vorbind tare, de parcă eram surzi, umflându-ne piepturile ca să părem cât mai bengoşi, fluturând în mâini şipcile alea, ca indieni tomahawak-urile. Am luat-o la stânga, pe strada Mazepa, cu intenţia de a coborî pe scările care erau dincolo de casa unde locuia Mariana Bălan şi Neluţu Zamfir, ca să ajungem pe platoul situat pe al doilea mal, adică unde se află acum statuia lui I.C. Brătianu. Când am ajuns însă în dreptul casei fraţilor adventişti Litvinescu, i-am bunghit pe golanii de la cofetărie, descoperiţi de Kolea, cum apăreau unul câte unul, ca din tranşeele de pe front, urcând scările la care voiam noi să ajungem. Teu ne-a făcut semn să rămânem pe loc, cerându-ne să ne grupăm, iar el, îl ştii doar, nu era prea înalt, a ieşit înaintea noastră ca un sergent în faţa plutonului pe care îl comandă. Între timp ăia urcaseră toţi şi înaintau spre noi. Ca număr, ce să-ţi spun? Eram cam tandea pe mandea, numai că ei arătau ceva mai purii, după hoituri îţi dădeai seama de asta. Exceptându-l pe Teu şi gagii ăia doi, Albert şi Ariton, aduşi de el, nu cred că vreunul dintre noi avea mai mult de optâşpe ani.
-He-he-he! Eu aveam numai şaptesprezece, se trezi Ionel hlizindu-se.
Prietenul îl strâmbă:
-Hi-hi-hi!Râzi ca proasta-n buricul târgului!Ţi-am mai spus de atâtea ori că ar trebui să-mi spui nene.
Rânji, ducându-şi mâna la inimă:
-Nene Fănică, scuză-mă! Hai, varsă tot din guşă!
Se întreceau, care mai de care, să se prostească, folosind ostentativ limbajul străzii din acele vremuri. Fane îşi continuă istorisirea:
-Păi, în fruntea lor mergea un ins căruia parcă îi uitase Dumnezeu măsura, aşa de înalt era, dar slab ca o scândură. Ăsta era Gore. Nu avea nasul coroiat ca Ţocu şi nici nu era roşcovan şi pistruiat ca fraţii Beker. Adică nu arăta deloc a evreu, vreau să spun. Să fi avut la vreo douăzeci şi cinci de ani, zic eu. Îşi purta părul şaten şi moale, destul de lung, pieptănat într-o parte, ca tine şi Ţămpălău. Muianul îi era autoritar, se citea pe faţa lui că era obişnuit să i se dea ascultare, iar ţoalele îi veneau turnate ca pe manechin. Pantalonii srâmţi erau la dungă, iar cămaşa albă, cu dunguliţe, stătea ţeapănă pe el, atât de scrobită era. Pantofii negri luceau de parcă ar fi fost de lac. Arăta ca unul care se frige în bulan, ca s-o spun p-aia dreaptă! Sunt convins că puţea a parfum ca o cocotă. Teu, în schimb, era, cum se spune acum, îmbrăcat ca de la ajutoare. Purta nişte pantaloni ponosiţi, sare cu piper, cu burlane la genunchi, iar peste torsul muşchiulos, îşi trăsese un tricou marinăresc spălăcit, cu mânecile descusute din umeri. Ariergarda era formată din Ţocu, Preda Măcelarul, care nu mai avea ghipsul pe mână, şi de două puşlamale cu umeri laţi, gâtul gros şi urechile strivite de luptători. Solizi băieţii ăştia doi, nimic de zis în privinţa asta, dar păreau cam închipuiţi, după felul în care îşi fluturau braţele în timp ce mergeau şi după cum îşi roteau bila, ca înaintea unui buşeli pe saltea. Teu, care-i citise imediat că se cam dădeau în spectacol, s-a întors către noi rânjind: „P-ăştia doi râtani care se sparg în figuri de Buftea, mi-i lăsaţi mie. Le scot eu luptele din cap.” Pe măsură ce ne apropiam unii de alţii, Teu părea tot mai uimit. La fel de uluit părea şi Gore, care se oprise la vreo cinci metri distanţă, în faţa lui Teu, făcându-le semn celor din spate să se oprească. Făcea să-i vezi, să n-am parte, Teu mai mic cu un cap, dar privind printre gene, cu capul puţin dat pe spate, de parcă el ar fi fost lunganul, iar Gore uitându-se dominator, de la înălţimea staturii sale!
-Ca David şi Goliat.
-Nu prea, Bolovane! Goliat era o namilă, nu vreo slăbătură ca maramoiul ăla. Pe la ferestrele şi balcoanele blocului turn, aflat mai aproape, ieşiseră locatarii ca la circ. Mereu i-am invidiat pe tămâioşii care locuiau acolo. După revoluţie, de câte ori se derula vreun spectacol pe scena de lângă scările care coborau la restaurantul Valurile Dunării, ăştia se instalau comod în balcoane, ca la teatru, în loji, benoclându-se la circoteca gratuită dată de primărie, în timp ce sugeau din vreo sticlă. Nici în brişcă nu-i durea.
-De când a început să apară groapa aia în asfalt, gropzila, după cum au botezat-o gălăţenii, li s-a tăiat şi lor, adăugă Ionel, iritat de porecla aceea veche, pe care o uitase.
-Dă-i naibii de uţupani ! Atunci însă ciocârlanii din balcoane erau cu bunghiul pe mal. Noi dădeam spectacolul. Poate că vreun flaşnetar forma deja numărul de la miliţie, gata să ne dea în primire, dar n-aveam de unde să ştim asta. Cum-necum, situaţia trebuia rezolvată, tensiunea care plutea în aer ne cam încremenise în spaimă. Punându-mi geana pe şmecherii din gaşca rivală, mi-am dat seama că şi pe unii şi de-ai lor îi cam treceau apele. Probabil din cauza şipcilor noastre din care bungheau că ies cuiele. Cei doi şefi s-au confruntat din priviri câteva clipe. Surprinderea de pe făţălia lui Gore se schimbase într-un rictus, care se dorea a fi un zâmbet de întâmpinare. „Nu se poate! Tu erai, măi Teule? He-he-he!” hohoti el, arătându-şi rafturile îngălbenite de ţigările fără filtru, dar să mor eu, Ioane, dacă hlizeala aia era râsul lui adevărat!
Teu se apropie de Gore şi îi întinse mâna dreaptă. Când o primi pe a evreului, îi făcu un semn discret să se aplece, ca să-i poată vorbi la ureche. La sfârşitul şuşotelilor Gore dădu energic din cap. În tot acest timp, Teu Chitic nu i-a dat drumul la mână. A făcut-o abia când s-a întors spre noi şi ne-a spus: „Gata cu cafturile, băieţi! Să-mi bag ştiftul, dacă mă aşteptam la aşa ceva! Uite, na, cu cine mă întâlnesc aici?! Cu un prietenar care a împărţit cu mine celula şi bucata de pâine amară de la pripon . Noi doi am fost acolo mai ceva decât fraţii! Ia, zi-le, mă, Gore, cum ne-am descurcat? Spune-le băieţilor ăstora, cu caş la gură, cum eram s-o dăm, noi doi, cu sasu’ într-o bună zi, când ne-au scos pe câmp, la munca agricolă, dar ne-am răzgândit în ultima clipă? Hai, bagă mare!” Evreul, iritat, răspunse în silă, după ce pară cu uşurinţă un upercut trimis în joacă de tovarăşul de puşcărie: „Aşa este! Să nu mai dezgropăm morţii, Teule”. Apoi, de parcă s-ar fi dezmeticit, ni se adresă ceremonios: „De mâine puteţi veni când doriţi pe strada noastră. Vă garantez că nimeni nu se va atinge de voi. Vă aşteptăm şi la balul care se ţine sâmbătă la Casa de Cultură. Băieţii mei o să se retragă acum pe la casele lor, nu vă faceţi griji. Eu cu Teu o să fumăm pipa păcii pe undeva, în vreo bodegă.” A mai adăugat totuşi ceva, cu glasul schimbat, foarte autoritar, întorcându-se spre flăcăii din gaşca lui, care îl priveau buimaci, de parcă ar fi vrut să ne arate că ştie totuşi limbajul golănesc: „Hai, valencia ! Uşcheală acasă!”
-Vrei să-mi spui că n-au cârâit nimic? S-au cărat aşa, pur şi simplu?
-Îhâm! Au fost muţi ca peştii. Eu cred că le convenea situaţia, după ce văzuseră armele noastre. Siguri pe ei, veniseră cu mâinile în buzunare. Totuşi unii dintre ai noştri, care se dădeau mardoi , s-au cam băşicat .
-Serios? Cine anume?
-Şoni cu Puiu Chitic, dar în special cei doi hăndrălăi aduşi de Teu, pe care nu-i cunoşteam, Albert şi Ariton. Se umflase al dracului tărâţa în ei, zicând că manevra aia neaşteptată era făcătură curată. Ţineau neapărat să tăbare pe figuranţii de pe Chicuş. Cu greu a reuşit Teu să-i liniştească. Ca să fie sigur că n-o să se lase cu vreo nasulie , ne-a pus să dăm mâna cu băieţii de pe Chicuş, tocmai cînd ăştia voiau să se cărăbănească, după cum primiseră ordin. Mai lipsea să ne pupăm în bot cu ei, ca ruşii. Gore şi Teu au pornit-o pe mal în amonte, spre turnul fabricii de var, dar au făcut colţul pe uliţa Arhipelagului, trecând pe lângă curtea aia babană care avea gardul pe amândouă străzile, unde era o casă în formă de L, dacă nu mă înşel. Locuiau în ea trei familii, din câte ştiu.
-O verişoară de-a lui Neluţu Zamfir stătea acolo, îşi întrerupse Ionel prietenul.
Fane îl privi circumspect de sub sprâncenele vultureşti, mormăind apoi:
-N-am cunoscut-o. Îmi amintesc doar de colonelul de armată Nebunelli.
-Galaţiul a avut cândva un primar cu acelaşi nume, librar de meserie. Cine ştie, poate era vreun urmaş.
-Care l-a îmbrăcat , n-am auzit de el. Când a fost primar, înainte de război? întrebă totuşi.
-Pe la sfârşitul secolului XIX, dacă îmi amintesc bine.
-Să-i fie ţărâna uşoară! M-am mirat că cei doi golănoi au cotit-o pe Arhipelagului. Nu erau cârciumi prin zona aia.
-Poate că Teu îl ducea pe Râpă , la gagica lui, Vasilica.
-Poftim? Jarteaua aia neţesălată despre care prietenul tău scrie că v-a dezvirginat într-o barcă trasă pe malul Dunării?
-Eu nu m-am atins de Vasilica, se încruntă Ionel.
-De unde, pana mea, să ştiu? Am fost cu voi în noaptea aia şi cumva am uitat? Ce naiba să găsească Gore la aşa cotoarbă ? Tu n-ai fost de faţă ca să-l vezi ce încliftat era! Ziceai că a căzut şifonierul peste el. Dacă nu era poponar, cum mi s-a părut mie, n-avea grijă, avea el intrare la gagici arătoase şi înţolite, la farmazoane , nu la opărita aia. S-au dus, unde s-au dus, ce mai contează acum. S-a făcut pace, iar în prima sâmbătă am ajuns la balul de la Şalom.
-Am mers şi eu de câteva ori, împreună cu voi. Într-o seară l-am văzut pe Gore cum l-a lovit pe unul după ce s-a terminat balul. Mi-l arătase Izu, că nu-l ştiam. Era iarnă şi purta un palton cu gulerul ridicat. Fără nimic pe cap, lung ca o prăjină, după cum l-ai descris, ţinea neaprinsă o ţigară în colţul gurii şi aştepta în stradă. S-a dus întins la un mălai mare, cu spatele cât uşa, care ieşise de la bal, şi i-a cerut politicos un foc. După ce ăla i-a aprins ţigara cu bricheta, i-a mulţumit şi, dintr-o dată, după ce a tras adânc un fum în piept şi a suflat peste jar, pe neve , i-a fript malacului, cu stânga, o bucată la muzicuţă . Huiduma a căzut ca un copac tăiat cu drujba. Gore, golan cu ştaif , şi-a văzut apoi de drum, înconjurat de băieţii lui, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu era un derbedeu de rând, care să-şi calce adversarul în picioare. Am aflat după aceea că rivalul era un mardeiaş din Lozoveni , care venise special să dea ochii cu el. Caftangii renumiţi aveau obiceiul ăsta, să se caute unul pe altul, ca să vadă care-i cel mai tare din parcare. Într-un timp, ştii că i s-a dus faima şi lui Şoni al nostru că ar fi tare în pumni. Zicea Izu că s-ar fi dus odată până-n Vadul Ungurilor să-l bată pe unul care-i tot trimitea vorbe că-l face de comandă şi alte alea, dacă dă de el la cotitură. Altădată, l-ar fi căutat pe Jean Panait, zis Jean Macara, renumit pentru că nu-i sufla nimeni în borş prin valea oraşului. Lucrau amândoi la Navrom, unul ofiţer şi celălalt macaragiu, auziseră unul de altul, dar nu prea se întâlneau pe aceeaşi stradă.
-Nu-i acelaşi Jean care a scos Mogoşoaia din Dunăre cu macaraua?

1.A intra mesa – a da de necaz (argou)
2.Fricos (argou)
3.Corpuri (argou)

4.Înfăţişare, faţă (argou)
5.Proşti, fraieri (argou)
6.Ignoranţi (argou)

7.Fraieri (argou)
8.Denunţător (argou)
9.Închisoare (argou)
10.A da cu sasu’ – a evada (argou)

11.Valea! (argou)
12.Bătăuşi (argou)
13.A se băşica – a se enerva (argou)

14.Indivizi infatuaţi (argou)
15.Necaz, întâmplare urâtă (argou)
16.Cu înţelesul de „nu mă interesează”
17.Vechi cartier insalubru din Galaţi, situat pe malul Dunării, demolat în timpul comunismului.

18.Prostituată (argou)
19.Femeie urâtă (argou)
20.Femei elegante (argou)
21.Pe nevăzute (argou)
22.Gură (argou)
23.Maniere (argou)
24.Stradă şi mahala gălăţeană
25.Renumită mahala gălăţeană

Sursa foto: simplybucharest.ro