În satul C. am văzut pentru prima oară miraculoasa gînganie numită (după cum am aflat mai tîrziu) vaca Domnului. Nu numai că nu-mi producea repulsie, ca atîtea dintre suratele ei de specie, dar era uimitor de frumoasă, roșie-roșie, cu puncte negre ca de tuș și foarte blîndă (asta părea evident).
Mi-a arătat-o într-o zi cineva (o fetiță parcă, una dintre acele fetițe anonime – și aproape în întregime dizolvate în uitare – ale copilăriei mele, care m-au inițiat în tainele vieții) și mi-a spus (mi-amintesc ca prin vis) că cine le omoară săvîrșește un păcat.
De fapt, nici pînă astăzi nu știu aproape nimic despre aceste vietăți: cum trăiesc, cu ce se hrănesc (sînt oare într-adevăr atît de blînde cum par?), care e rostul lor în natură etc. (ar trebui să mă interesez); știu însă care a fost rostul lor în existența mea: dacă uneori cred că lumea e fundamental bună, aceasta li se datorează și lor.
Asemenea ființe nu pot exista – îmi zic – decît într-o lume proiectată a fi bună. În formarea concepției mele despre lume și viață, vaca Domnului a jucat un rol însemnat.
—
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)