Emilia IvancuÎn anul 2011, pornisem într-un tur de aproape o lună de zile prin Marea Britanie și Republica Irlanda. Punctul de plecare era Edinburgh, apoi am mers spre nord, spre Insula Skye – locul de unde îmi păreau că se revarsă culorile spre lume, am coborât apoi, traversând munții către Glasgow, iar din Glasgow am trecut marea spre Irlanda de Nord și mai apoi spre Dublin. Toată călătoria a fost făcută cu trenul și feribotul. În acea călătorie nebună în care am simțit pentru prima dată regretul de a nu putea picta și în care timp de o lună am descoperit o sumedenie de tipuri de limbă engleză vorbite, am ajuns și la Muzeul Național al Irlandei, la recomandarea unei prietene ce ne-a fost ghid pe atunci în Dublin. Tocmai se deschisese o expoziție de mare senzație pentru Irlanda, dar și pentru lumea întreagă: Psaltirea de la Faddan More era, după patru ani de la momentul descoperirii sale, expusă publicului, iar odată cu ea, și miracolul supraviețuirii manuscrisului în adâncurile întunecate ale mlaștinilor.
În Irlanda, precum și în Scandinavia, de secole, principalul combustibil a fost turba, tăiată din mlaștini și uscată în vânt, într-un proces anevoios și îndelungat. În anul 2006, în ținutul Tipperary din Republica Irlanda, în timp ce fermierul Eddie Fogarty tăia turbă cu un buldozer, a făcut o descoperire uimitoare, una dintre cele mai importante pentru cultura irlandeză – un manuscris al Psaltirei, scris în limba latină. Primele cuvinte ieșite la lumină din întunecimea mlaștinii și care au dus imediat cu gândul la Psaltire au fost: in ualle lacrimarum – în valea lacrimilor. Paradoxal, mlaștina s-a dovedit a fi un mediu de conservare și prezervare natural extraordinar. Manuscrisul, scris în limba latină, s-a dovedit, după 5 ani de cercetări, că data din secolul al VIII-lea, o perioadă extrem de prolifică din acest punct de vedere în spațiul irlandez. Psaltirea, îngropată în întunecimile mlaștinii și descoperită după mai bine de un mileniu a demonstrat, precum și în alte situații, că mlaștina, prin absența oxigenului și printr-o combinație extraordinară de acizi, este, spre surprinderea noastră, un mediu ideal de conservare. Mai mult decât atât, manuscrisul demonstrează încă o dată rolul excepțional pe care l-au avut călugării irlandezi pentru păstrarea celor două activități de bază ale culturii umane – scrisul și cititul. În timp ce Europa era sub asediul popoarelor barbare, călugării irlandezi, care beneficiau prin localizare de un spațiu mai ferit de războaie, au dus arta manuscriselor spre excelență, manuscrisele iluminate precum și majusculele de la începutul paragrafelor evidențiate prin desene și culori fiind, de fapt, o artă desăvârșită a acestora. Cât despre taina proprietăților extraordinare ale mlaștinilor de turbărie, ea pare să fi fost cunoscută de acești călugări care îngropau cu bună știință diverse obiecte și chiar alimente în mlaștină pentru păstrare. Cum va fi ajuns manuscrisul din Faddan More în mlaștina de turbărie va rămâne un mister însă, povestea lui rămânând ascunsă printre ape.
Manuscrisul din Faddan More, înainte de procesul de conservare.
(sursa foto: museum.ie/Archaeology/Exhibitions/Current-Exhibitions/The-Treasury/Gallery-1-Iron-Age-to-12th-Century)
Cuvintele prin care Psaltirea și-a ridicat vălul spre lume pot fi, de fapt, emblematice pentru aceste istorii îngropate printre ape – in ualle lacrimarum – în valea lacrimilor. Am putea spune că întocmai prin conservarea extraordinară pe care mlaștinile au oferit-o de milenii, s-a dovedit că turba cu care iarna localnicii se încălzeau, dar și la a cărei flacără își găteau hrana, provenea dintr-o vale a lacrimilor propriu-zisă. De ce?
În anul 1965 avea să fie publicată o carte de importanță istorică pentru cultura și civilizația umană, aceasta fiind scrisă de profesorul danez Peter Vilhelm Glob, arheolog, și care purta titlul de The Bog People: Iron-Age Man Preserved (1965) (Oamenii mlaștinii. Conservarea omului din Epoca Fierului.) Cartea prezenta specialiștilor, dar și publicului larg, numeroase povești îngropate în mlaștină de milenii și care au început să fie aduse la suprafață, în Danemarca, odată cu câteva descoperiri revoluționare în turbăriile daneze în același mod, accidental, odată cu tăiatul turbei de către diverși localnici. Prima asemenea descoperire a fost făcută în data de 8 mai 1950, în Danemarca, în regiunea Iutlanda, în Tollund Fen. Doi localnici, terminându-și săpatul de primăvară, și-au început obișnuitul tăiat de turbă când, la un moment dat, au dat de o formă umană foarte bine definită, care i-a făcut să contacteze imediat poliția locală, gândindu-se că tocmai au descoperit cadavrul unei crime comise de foarte curând. Omul mort, culcat pe o parte, în turba cea moale și maronie, părea a sta pe un pat, cu capul aplecat în față și cu mâinile și picioarele îndoite, cu ochii întredeschiși și cu buzele ușor strânse, ca într-o rugăciune abia șoptită. Părea că sufletul celui plecat se întorsese pentru o clipă, printr-o neașteptată deschidere a cerurilor. Așa îl descrie profesorul Glob pe Bărbatul din Tollund – căruia așa urma să-i rămână numele până astăzi. Dincolo de această descriere de poziționare a corpului, urmează o descriere destul de amănunțită – capul și membrele, precum și trunchiul erau extrem de bine conservate. Trupul a fost transportat la Muzeul Național al Danemarcei, unde, în mod surprinzător, s-a dovedit că Bărbatul din Tollund aparținea Epocii Fierului. Purta un fel de scufie de piele, în jurul trupului gol avea legată o curea tot de piele, precum și o frânghie de piele în jurul gâtului, cu care ar fi fost omorât. Trupul lui ar fi fost redat naturii prin îngropare în mlaștină în urmă cu două mii de ani. Mai mult decât atât, la ridicarea lui din mlaștină cu o macara, mlaștina și-a cerut sacrificiul: unul dintre oamenii care ajutau la escavare a căzut și a murit.
Bărbatul din Tollund
(sursa foto: tollundman1950.weebly.com/bibliography.html)
La doi ani după această descoperire fabuloasă, același profesor Glob a fost anunțat despre o alta, la fel de fabuloasă, de data aceasta într-o altă regiune, Grauballe. Era vorba despre un alt bărbat din Epoca Fierului, la fel de bine conservat, chiar amprentele degetelor erau foarte bine conturate. Ultima sa hrană, bine conservată și ea, părea să conțină numai alimente vegetale. Aceste fructe uscate și rădăcini arătau că moartea lui va fi survenit undeva la finalul iernii-începutul primăverii, el fiind oferit ca jertfă Mamei-Pământ și zeiței vegetației pentru grăbirea venirii primăverii.
Au mai fost descoperite de atunci numeroase alte trupuri foarte bine conservate, toate uimind și dând de cele mai multe ori impresia că ar fi vorba de o crimă recentă. Printre cadavrele găsite, toate un rezultat al unei morți prealabile, s-au găsit câteva trupuri de femei, unul despre care s-ar fi bănuit că ar fi vorba de regina Grunhild, soția regelui Erik. Povestea unei alteia, din regiunea Haraldskjaer este una impresionantă – acuzată probabil de adulter, a suferit de chinuri teribile, fiind țintuită și îngropată de vie în mlaștină. Toate au fost conservate aproape integral. După datele oferite de profesorul Glob, în țările nordice, plus insulele britanice, Irlanda, Germania, s-au descoperit până la apariția cărții, peste 600 de trupuri maronii conservate în mlaștini, care ne-au oferit un tablou extrem de interesant și detaliat al omului din Epoca Fierului.
Cartea profesorului Glob l-a făcut pe poetul irlandez Seamus Heaney, cel care a primit premiul Nobel în 1995, să publice un volum de poeme dedicat oamenilor mlaștinilor, inspirația fiind aceste descoperiri și poveștile care au ieșit la suprafață după două milenii. Volumul, intitulat Bog Poems (tradus în limba română sub titlul Țara Mlaștină¹ de către Dan Sociu), a făcut ca aceste povești îngropate să cânte. Unul dintre poeme, dedicat femeii pedepsite pentru adulter, găsite în mlaștina daneză și despre care scria profesorul Glob, avea să reamintească de crimele comise pe tărâmul irlandez, la granița dintre Irlanda de Nord și Republica Irlanda, când oamenii se îndrăgosteau de cineva de cealaltă parte a conflictului. Cadavrele multora dintre aceștia au ajuns, la rândul lor, în apele mlaștinii.
Tăiatul turbei în Irlanda.
(sursa foto: breisebreiseleighgoleire1969.wordpress.com/tag/irish-bog-bodies/)
Astfel, mlaștina, fie că vorbim despre Irlanda, țările scandinave sau Germania, devine o nesfârșită vale a lacrimilor. În urmă cu două mii de ani, așa cum spune profesorul Glob, zeitatea care guverna fecunditatea și fertilitatea era una feminină, care își cerea, pentru buna rotire a anotimpurilor, jertfele proprii. Ele își găseau sfârșitul în valea lacrimilor, în apele mlaștinilor, lângă acestea aflându-se numeroase alte însemne ale unor altare străvechi, statuete de reprezentare a acestei zeițe, amulete, obiecte sacrificiale. Apele ei le-au înghițit trupurile și poveștile, însă, tot pentru a-l cita indirect pe profesorul Glob, aceeași zeiță a fertilității, Mama Natură, i-a recompensat prin faptul că i-a păstrat aproape intacți timp de două milenii, reoferindu-i lumii, din întuneric spre lumină, precum manuscrisul din Faddan More, ca simbol al misterelor acestei lumi, dintre care omul este, cu siguranță, unul.
