„Fiii devotați ai poporului”

16 aprilie 1992. Virgil Măgureanu dă explicaţii în Parlament despre apariţia în unele publicaţii a unor documente care atestă colaborarea sa cu fosta Securitate. Parlamentarii îl asaltează cu întrebări privind relaţia SRI cu defuncta Securitate, privind moţiunea Claudiu Iordache iniţiată la 31 mai 1991, semnată de 150 deputaţi şi blocată din motive obscure (moţiunea prevedea obligaţia de a se cerceta eventualele complicităţi ale parlamentarilor cu vechile structuri ale Securităţii), sprijinul acordat de Virgil Măgureanu lui Ion Iliescu. Virgil Măgureanu răspunde la aceste întrebări şi la multe altele încercând să demonstreze deplina sa bună-credință şi nevinovăţia. Așadar, pe Ion Iliescu nu-l susţine deoarece e, în general, echidistant; la Departamentul de Informaţii Externe a lucrat doar 7 luni în timpul stagiului militar, deci acest episod din biografia lui e total nesemnificativ în ceea ce priveşte colaborarea cu fosta Securitate, în timp ce în dosarele acesteia (de care n-ar dori să se ocupe) există dovezile colaborării cu instituţia respectivă a multor parlamentari şi a unor persoane din „avangarda democraţiei“.

17 aprilie 1992. În Piaţa Revoluţiei, CDR organizează un miting de protest faţă de decizia Senatului de a nu admite prezenţa observatorilor naţionali la alegerile prezidenţiale şi parlamentare. Au vorbit celor aproximativ 15 000 de participanţi: Ion Diaco­nescu, Constantin Ticu Dumitrescu, Nicolae Manolescu, Ion Raţiu, Sergiu Cunescu, Petre Mihai Băcanu ş.a. Atenţia celor prezenţi a deviat către PNL şi Radu Câmpeanu care a fost aspru criticat pentru ieşirea din CDR şi atacurile la adresa foştilor aliaţi. De această dată pe lângă lozincile antiprezidenţiale, antiguvernamentale şi anticomuniste s-au auzit şi lozinci anti­-Câmpeanu: Câmpeanu trădător, Câmpeanu – fesenist. S-a mers chiar mai departe. Un grup de manifestanţi a atacat sediul central al PNL, dar de această dată poliţia şi-a făcut datoria şi i­-a apărat pe liberali. Suporterii CDR care au atentat la integritatea sediului liberal au fost comparați imediat cu minerii, incidentul fiind denumit „mica mineriadă“. În aceeași zi Radu Câmpeanu, pe postul de televiziune, ia atitudine faţă de atacul la care a fost supus partidul său.

17-19 aprilie 1992. Lucrările Congresului Ligii Studenţilor din România. După ce o serie de organizaţii se retrag de la lucrări, şedinţa se suspendă, nemaifiind statutară. Impasul este depăşit prin convocarea Consiliului Naţional al LSR care îşi schimbă denumirea în Confederaţia Naţională a Organizaţiilor Studenţeşti din România şi îşi alege conducerea: preşedinte – Ştefan Pleşca; vicepreşedinţi – Alexandra Gulea, Daniel Voicu, Vlad Ianoş; secretar – Rafael Udrişte.

20 aprilie 1992. Curtea Supremă de Justiţie admite recursul extraordinar declarat de procurorul general împotriva unor sentinţe anterioare (25 martie 1991 şi 12 decembrie 1991) privind procesul membrilor fostului CPEx al PCR. În urma casării hotărârilor deja pronunţate şi a schimbării încadrării juridice, elita conducerii comuniste este condamnată să-şi ispăşească păcatele timp de 255 de ani, după cum urmează: 16 ani – Silviu Curticeanu, Ana Mureşan, Ioan Totu; 14 ani – Ştefan Andrei, Lina Ciobanu, Ludovic Fazekaş, Ion Stoian, Gheorghe Oprea, Ioan Toma, Dumitru Popescu, Constantin Radu; 11 ani – Constantin Nicolae, Miu Dobrescu, Gheorghe Pană, Constantin Olteanu, Mihai Gere; 8 ani – Ion Radu, Paul Niculescu-Mizil, Suzănica Gâdea, Gheorghe David, Iosif Sasz.

21 aprilie 1992. Ioan Totu, condamnat la 16 ani închisoare (în procesul membrilor fostului CPEx al CC al PCR), se sinucide. La crematoriul Cenuşa, unde nu are loc nicio slujbă religioasă, îl conduc pe ultimul drum personalităţi marcante ale vechiului regim. Paul Niculescu-Mizil, prezent la ceremonie, dă publicităţii un comentariu adecvat momentului: „Ioan Totu s-a consacrat cu cinste, demnitate şi devotament, potrivit convingerilor sale, poporului şi ţării, integrităţii şi independenţei României. A fost un exemplu de înaltă ţinută şi integritate morală, de verticalitate şi dârzenie”. O lege nescrisă a românilor impune conduita atunci când moare un om: „De morţi, numai de bine”. Consideraţiile lui Paul Niculescu-Mizil sunt astfel în perfect acord cu spiritul acestei legi şi nimeni nu şi-a permis să le comenteze. În schimb, fosta clasă conducătoare şi presa la care avea acces a folosit regretabilul accident pentru a aduce încă o dată în discuţie persecuţiile şi tratamentul inuman, nedemocratic, la care au fost supuşi, după 1989, fruntaşii regimului comunist. Pe de altă parte într-o altă zonă a opiniei publice şi a presei care o reflectă, s-a înregistrat părerea că oamenii de încredere şi cu înalte răspunderi în vechiul regim nu şi-au primit pedepsele meritate, că n-a existat, la noua putere, o acţiune coerentă de identificare a vinovăţiilor şi că se manifestă chiar tendinţa de escamotare a răspunderilor şi de recuperare a fostelor cadre, active în regimul comunist. Acuzat de exemplu că a intervenit în procesul membrilor CPEx, Ion Iliescu neagă în cadrul unei conferinţe de presă orice implicare „directă sau indi­rectă”, implicare pe care nu i-o permite principiul separării puterilor în stat, înscris în Constituţie. O anumită parte a presei, cea inde­pendentă, cu care polemizează des Ion Iliescu, observă că, deşi de la instalarea comuniştilor la putere, de-a lungul a mai bine de patru decenii, populaţia a cunoscut din plin asasinatele, torturile fizice şi morale, abuzurile, teroarea, dispreţul şi brutalitatea structurilor de putere, foamea, frigul, încălcarea dezinvoltă a celor mai elementare drepturi ale omului, toate acestea (şi multe altele care nu încap într-o sumară enumerare) n-au produs nicio criză de conştiinţă celor care au contribuit direct sau indirect la monstruoasa funcţionare a sistemului comunist. Dimpotrivă, atunci când mărturisesc câte ceva, preiau dintr-un fond comun de sintagme uzate câteva generalităţi cu iz propagandistic prin care încearcă să-şi salveze biografia. Toți „foştii” şi-au dăruit viaţa patriei şi poporului, pe care „le-au slujit cu abnegaţie”, „au apărat integritatea şi independenţa patriei”, au fost „fiii devotaţi ai poporului!”. Sistemul comunist a funcţionat conform unor principii generoase „şi are multe realizări de care nu se poate face abstracţie”, iar atunci când s-au comis abuzuri, abateri, devieri etc., fiecare la locul său s-a străduit şi a reuşit mai bine decât oricine altcineva să restrângă aria efectelor negative la care s-ar fi putut ajunge. În concluzie toţi cei care „şi-au adus contribuţia la edificarea socialismului în România”, „neprecupeţind niciun efort pentru triumful cauzei“ sunt convinşi şi încearcă să-i convingă şi pe alţii că au motive să „doarmă liniştiţi pe perna lor” – aşa cum sună formula emblematică a comandantului unui celebru penitenciar din perioada luptei de clasă.

Sursa foto: adevarul.ro