Răfuieli de cartier (IV)

-Nu, dobitocul a dat cu piciorul în cutie, ca să arate că ştie fotbal. Era în sandale de-alea, cu degetele pe-afară. Golanii din parc leşinau de râs, stând călare pe gărduleţ, iar el dă-i ţopăială într-un picior, până la loc comanda. Cică, tot sărind aşa, ca o broască, s-ar fi întâlnit cu nea Luca, care patrula prin zonă, învârtindu-şi pulanul pe degete. După ce idiotul i-a derulat filmul, caraliul, mucalit, i-ar fi zis: „Măi, băiete, se spune că prostia nu doare, dar în cazul tău vorbele astea nu mai sunt valabile”. L-a lăsat pe Fuţi aiurit, să stea ca bărzoiul într-un picior, cu o problemă în plus de rezolvat. Oare ce naiba voise să-i spună gaborul? Ce vorbe nu mai era valabile? Chiar nea Luca mi-a relatat faza asta în anii trecuţi, când îl mai prindeam la o bere, după ce se pensionase. Se ţinea bine moşul, tot aşa namilă era, dar mai gârbovit. În ultimul timp nu mai bea, dar îl mai vedeam stând la taifas, cu babele şi moşii, pe băncile de lângă complexul Ancora. O mai fi trăind?
-Nu l-am mai văzut în ultima vreme. Să înţeleg că boschetarii l-au ars pe Fuţi? stărui Ionel cu ceea ce îl durea.
-Pe naiba! Prost, prost, dar nu-i haleau câinii din traistă chiar tot! De ofticat ce era, că l-au făcut ăia de cacao, uite că l-a dus capul să se vaite că a luat nana! Ştia şi el atâta lucru, că sângele apă nu se face. Teu i-a cerut imediat lui Sile Şoferul să parcheze undeva, mai la fereală. Am coborât toţi din maşină, intrând în parc prin puncte diferite, urmând să ne întâlnim la podul de piatră. Am găsit vreo cinci puşlamale, înghesuite pe o bancă, care spărgeau seminţe, dar de Jiglău nici urmă. Când au început să zboare pumnii în capul lor, ca avioanele în picaj, nu ştiau cum s-o mai roiască. Ăia care cădeau, ameţiţi de lovituri, o tăiau în patru labe, prin boscheţi. De data asta numai fraţii Chitic i-au lucrat.
-Era şi Mişka Polonezul cu ei?
-Nu cred. Ăla nu era golan de parc. Se brodise să fie pe acolo, când ai luat-o pe coajă, sau poate te pândise atâţia ani, de ciudă că l-ai făcut să plângă când era cu muci la nas. Sunt tot felul de ciudaţi pe lumea asta, trase Fane concluzia, zeflemitor.
-Şi acum, dacă îl văd pe stradă, îmi vine să-l pocnesc.
-Vezi că am dreptate? Când îţi spun că eşti atins la scufiţă, trebuie să mă crezi. Cine te opreşte? Ar fi un spectacol pe cinste. S-ar aduna lumea ca la urs ca să vadă doi hodorogi care se iau la pumni. Ultima oară când l-am întâlnit pe Mişka, alerga vioi pe faleză, înţolit în trening şi cu adidaşi în picioare. Se ţine mai bine ca tine, să ştii. Dacă ţii morţiş să te iei în beţe cu el, poţi încerca, he-he-he!
-Am pornirea să-l lovesc de câte ori îi văd mutra, dar îţi dai seama că n-am s-o fac. Dacă tot ai pomenit de Fuţi, mai ştii de ce îi spuneam noi aşa?
-Nţţ! Parcă îl mai potcovisem cu o poreclă. De fapt îl chema Nuţu. Gui de Marangui i-am mai zis o vreme.
-Da, îmi amintesc. Ştii că citeam şi noi câte un roman, dacă ne mai rămânea timp, nu eram troglodiţi. Circulau cărţile de la unul la altul până se făceau ferfeniţă. Într-o zi, pe vremea când mai eram încă puştani, dar începuseră să ne mijească mustăţile, ne-am întâlnit, ca de obicei, în curtea bisericii Precista, unde am început să comentăm o carte citită de toţi cei de faţă. În toiul discuţiilor, hop, pe nepusă masă, a apărut Fuţi, care ne asculta cu gura căscată. La un moment dat s-a băgat în seamă, zicându-ne că s-a uitat şi el într-o cărţulie Ne-a arătat apoi cu degetele cât era de groasă. Care era titlul? l-am întrebat, ştiind cât era de bătut în cap. Ne-a privit buimac câteva secunde, neînţelegând. Ce scrie pe copertă? l-a mai întrebat cineva. Şi-a încreţit sprâncenele, uitându-se la bombeuri, iar după ce s-a scărpinat în cap, ne-a spus dintr-o suflare: „O viaţă”. „Cine-i autorul?” nu l-a slăbit Izu. De data asta şi-a dus o mână la falcă, de parcă-l dureau mahmudelele , şi a început să bâţâie din bostan. De atâta efort, pe frunte îi apăruseră broboane de sudoare. Când nu se mai aştepta nimeni, a început să silabisească: „Gui de… de…de…Gui de M…M…Gui de Marangui.” Noi toţi, îţi dai seama, eram pe burtă de atâta râs.
-Săracul! Ţinea el minte ceva, dar nu tot. Mi-aduc aminte acum, eram de faţă. Parcă-l şi văd pe Bercu cum hohotea lătrat şi isteric, în stilu-i caracteristic, marcă personală, lăsându-se pe vine şi bătându-se pe genunchi. Citise numele scriitorului de pe copertă, Guy de Maupassant, dar nu l-a ajutat căpăţâna să-l memoreze. He-he! Mare dobitoc era Fuţi ăsta! Amicul tău, prozatorul, scrie că l-ai văzut prin Piaţa Nouă ajutându-i pe micii comercianţi să-şi care marfa la tarabe. E adevărat?
-Da, e amărăştean! Mai scoate şi el un ban. Mereu îmi spun că am să-l opresc într-o zi, ca să-l invit la o bere. Să-l trag apoi de limbă, să aflu ce s-a mai întâmplat cu familia lor numeroasă după ce le-a fost demolată casa şi s-au mutat. Unde au plecat şi s-au risipit, care şi încotro.
-Am auzit că Teu ar fi mierlit în urmă cu aproape zece ani. Gârâia de atâta puşcărie, dar era singurul din familie căruia îi mergea mintea. Puiu s-a cărat şi el nu demult, iar de Gelu ştiu că era vatman pe tramvaie.
-Dacă Teu era aşa isteţ, cum spui tu, nu l-ar fi prins mereu potera când dădea spargerile.
-Îi plăcea viaţa de pârnăiaş, intra la mititica în mod intenţionat.
-Aiurea! Hai, povesteşte-mi ce s-a mai întâmplat. Ştiu că era să se lase cu bătălie între Piaţa Veche şi Dumitru Chicuş, dar în ultima clipă s-a făcut pace. Ce minune s-a petrecut de aţi devenit aşa, dintr-odată, frenzi?
-Greu de spus. Teu fost cel care a negociat împăcarea, dar a refuzat categoric să ne spună cum, pana mea, l-a aburit pe Gore, ca să renunţate la revanşă. De-aia îţi spuneam mai devreme că lui Teu îi mergea mintea.
-Stai că nu pricep nimic. Cine-i Gore?
-Gore, şofer de meserie, maramoi şi el, ca Ţocu, era jupânul celor de pe Dumitru Chicuş. Regele neîncoronat, liderul, sau cum vrei să-i spui!
-Credeam că barosanul era Ţocu.
-Ţocu era locotenentul, al doilea în ierarhie, ca în filmele americane cu poliţişti şi mafioţi.
-Doi evrei cu nume de români, ce chestie! Mulţi dintre ei îşi românizaseră numele înainte de război ca să scape de o eventuală prigoană. Hai, spune! S-a lăsat cu mardeală?
-N-a lipsit mult. La vreo săptămână după ce i-am bubuit la ei acasă, dar am roit-o la timp de acolo, au fost văzuţi în cofetăria de la parterul unui bloc nou de pe faleză un grup de vreo cinşpe-douăzeci de gagii, străini de cartier. Între ei, ca măgarul între oi, era unul înalt şi slab în gura căruia se uitau toţi. Un baistruc pe care-l ştii, Kolea, frăţiorul cu păr bălai al lui Ionel Ciornei, s-a nimerit să intre atunci în cofetărie, de unde voia să cumpere un aşa-zis baton de ciocolată, dintr-ăla de-un leu. Avea batonul ăla la ciocolată, taman canci , bineînţeles! De unde atâta ciocolată? În schimb, îţi aminteşti, băutură era saura în cofetării, dar pentru că fumatul era interzis, beţivanii preferau cîrciumile. Găseai bere, coniac sau lichior la sticluţe de o litră , nu numai prăjituri, îngheţată sau casată. Puteai bea în cofetărie, nu era nici o problemă. Indivizii ocupaseră toate mesele, trei sau patru, câte erau. Vorbeau încet, numai din vârful buzelor, spălându-şi cuvintele strecurate printre dinţi cu bere de Mărgineni, băută direct din sticlă. Ciutanul , isteţ, văzând că tipii erau din alt cartier, s-a hotărât pe loc să tragă puţin cu urechea. Aşa că s-a priponit în dreptul galantarului de sticlă, holbându-se pofticios la prăjiturile alea, netrebuind să se prefacă prea mult, ca să arate ca atare, trebuie să recunoşti. Ai văzut vreun puşti căruia să nu-i lase gura apă după vreo prăjitură?
-Nu, dar fii mai succint. Ce-a auzit Kolea?
-Că bulangii plănuiau să se împartă pe echipe care să cutreiere străzile din jurul celor două biserici, Precista şi Militară (Sfinţii Arhangheli Mantu), şi să altoiască tot ce întâlnesc în cale, adică de-alde noi, se înţelege. Puştiul auzise destul. A înhăţat batonul pe care i l-a întins vânzătoarea, punând cap compas pe casa unde locuia Izu. Avea drăgan de el, nu ştiu din ce cauză.
-Îi făcuse Bercu un pepene-felinar, când era pici, şi de atunci îl admira. Scrie în Piaţa Veche, dacă zici c-ai citit-o.
-Slăbeşte-mă cu hârţoaga aia. Norocul nostru a fost că l-a găsit acasă, altfel am fi intrat la necaz. Bercu, ce-i a lui, e a lui, a percutat instant. L-a expediat pe Kolea şi s-a dus întins la Teu acasă. S-a nimerit să fiu prezent în curtea lor cu mai toată gaşca: Nicu Ciochină, Teu cu fraţii lui, Grig şi cu celălalt frate al Amaliei, nu mai ştiu cum îl chema, doi băieţi solizi, prieteni de-ai lui Teu, Albert şi Ariton, mai mari ca noi cu vreo doi ani, Neluţu Zamfir, Şoni şi Izu, bineînţeles, că doar el dăduse alarma, fraţii Beker, dar şi fraţii Ivan, dacă-i mai ţii minte. Ăştia doi din urmă veniseră cu două sticloanţe cu molan din care tocmai ne împărtăşeam. Am ieşit din curte, în frunte cu Teu, îndreptându-ne spre biserica Precista. Am cotit prin spatele ei, lăsând în stânga căsoiul ăla cu porumbărie babană pe acoperiş şi cu aguzi altoiţi în curte, din care haleam vara, căţărându-ne pe gard.
-Care căsoi? întrebă Ionel, ameţit de logoreea prietenului.
-Ăla unde locuiau bunicii colegului tău de la pilotaj, zi-mi, să-l zic!
-Dan Zeamăneagră.
-Exact. Stătea numai vara pe la bunici, împreună cu o fată frumuşică, soră-sa, cred.
-Marilena o chema, dar îi era verişoară.
-Aha! Mă rog, nu are importanţă. În dreapta, după cum ştii, era căsuţa aia cu prispă unde stătea nea Sava, şoferul de la depozitul din Piaţa Veche, prietenul lui Mişu Beker, iar din spatele celor două locuinţe, a lui Sava şi cea cu aguzii altoiţi, se deschidea spre malul străzii Mazepa o uliţă plină de zoaie, care trecea printre două garduri înalte din scânduri, atât de strâmtă încât nu se puteau întâlni doi oameni pe ea. Peste gardul din stânga al ulicioarei, era o casă scundă şi lunguiaţă unde locuia Muc, împreună cu mă-sa şi bunică-sa.
-Radu Castor a fost un renumit inginer proiectant de nave, unul dintre puţinii băieţi din gaşca noastră care a reuşit să facă o facultate.
-Bine zici că a fost. Acum-i pensionar ca şi noi. Toţi îl ştiam de Muc. Când era puşti, mereu îl vedeai că apărea cu vreo felie de pâine în mâna dreaptă, unsă cu magiun sau altceva, după care mie îmi curgeau balele, din care glojdea fără să-l stingherească cu ceva lumânările galbene care-i atârnau mereu din cârma borcănată. Privindu-l, credeam că acuşi-acuşi o să-i pice vreun muc peste felia de pâine, dar inspira adânc pe nări, în ultima clipă, şi lumânările dispăreau. Tu ce crezi, îi intrau în gură şi le înghiţea? Mereu mă întrebam asta şi atunci îmi pierea pofta. Mă întrerupi mereu şi uit unde am rămas.
-Există licitină la farmacie, răspunse calm Corban.
Prietenul făcu o pauză, fixându-l ameninţător pe sub sprâncenele abundente.
-Ieşind prin ulicioară în strada Mazepa, Teu s-a oprit pe buza malului, uitându-se la gardul de scândurele care-l delimita. Ne-a cerut să desprindem fiecare câte o şipcă. Am executat ordinul intocmai, ca în armată. A fost destul de uşor să le scoatem. Aveam acum fiecare câte o armă destul de periculoasă în mâini care…
-O şipcă prăpădită, armă periculoasă? Exagerezi, Fănică!
-Uite, vezi? De-aia-ţi spun că eşti diliman, pentru că nu asculţi fraza până la capăt. Băi, nebunule, în fiecare scândurică a rămas înfipt ditamai cuiul la un capăt, numai bun să le găurească meclele ălor, pricepi? urlă el, ridicîndu-se în fund, cu ochii ieşiţi din cap ca la melc.
-Nu beli aşa ochii la mine, că n-o să mă ascund sub masă, îi răspunse iritat.
Adăugă mai liniştit, străduindu-se să ignore ieşirea isterică a prietenului bolnav:
-Aşa mai vii de acasă, dacă spui că şipcile aveau piroane. Nu ţi-a fost frică?

Sursa foto; bacisme.files.wordpress.com