Ispita

Am o strângere de inimă la finele studiilor de licență, ale celor masterale și doctorale. Mulți dintre cei pe care îi învăț sunt practic aruncați în mijlocul a nimic. Însă acest nimic este de scurtă durată și ei își găsesc un rost, adesea în profilul studiilor. Dar tot mai puțin, tot mai rar, iar raritatea se cronicizează.

Comunismul avea grijă de noi. La capătul studiilor ne așteptau repartițiile guvernamentale. Imaginați-vă imediat după licențe, master și susținere de doctorat. La avizierul facultății se afișează locurile de muncă pentru voi: câți absolvenți, atâtea locuri. Ce frumos! Cât de sigur! Ce societate planificată!

Ei, da, noi am fost norocoși. Încheiam școala, licitam la repartiție, în ordinea mediilor, cu prioritate de căsătorie sau de domiciliu al părinților, luam hârtia cu locul de muncă, plecam în vacanță (ultima) și când ne întorceam nu ne rămânea decât să ne prezentăm la directorul școlii și să ne preluăm atribuțiile de serviciu. Curat rai social. Numai că raiul avea câteva fisuri, iar unele dintre ele semănau serios a cratere. Învățământul superior și cercetarea au fost închise ca acces între 1974-1989. Orașele mari erau o raritate, la fel ca și lucratul în propria specialitate. Soarta standard a absolvenților de universitate arăta cam așa: primeai un post de profesor (sau medic) într-un oraș mic, monoindustrial sau într-o comună. În acest post aveai tot soiul de ore, care de care mai străine de formația ta intelectuală. Odată ajuns în oraș sau sat, singura șansă bună era să te întorci la părinți. Dacă nu îi aveai la fața locului, îți căutai o gazdă, căci pe „vremea noastră” statul nu mai dădea locuințe. În acel orășel sau mai ales în acea comună erai singura persoană cu care puteai conversa profesionalⁱ, până te săturai și ți se ura și să îți mai aduci aminte că ai trecut prin Arcadia înțelepciunii. Din această pricină ne căsătoream pe capete încă din facultate, ca să ne repartizeze măcar împreună, să nu ne alienăm complet, să nu vorbim doar cu noi înșine, într-un sentiment al ratării triste, anesteziat cu țuică, zaibăr sau tulburel la bodega satului sau cartierului. Dacă erai sârguincios puteai promova director adjunct cu probleme de tineret, adică erai șef peste adunat sticle, borcane, maculatură, dopuri de plută, flori de tei și ce mai cereau autoritățile centrale și locale. Dacă erai fată, riscul să rămâi nemăritată creștea dramatic. În comune, cei mai bine cotați erau brigadierul șef, tractoristul și șeful de la zootehnie. De regulă, îi găseai gata luați (căsătoriți). Dacă se rătăcea vreun inginer agronom sau medic, ei era luați mai mult ca sigur. Bărbații tineri își mai permiteau „mezalianțe” cu țesătoare sau cu lucrătoare la sere. Femeile tinere absolvente nu, tocmai fiindcă erau femei, iar bărbații nu voiau să se trezească pe cap cu una mai cu școală decât ei. Nici părinții fetei nu ar fi acceptat această scădere sub standarde. Măcar dacă mezalianța o făcea băiatul, nevasta aceea compensa prin supunere și hărnicie. Dar în cazul unei fete, cu ce putea compensa zootehnistul? Mă rog, în anii 80 el devenea valoros fiindcă aducea acasă carne, status-simbolul acelor vremi.

În acest climat plină de avânt patriotic și revoluționar, Adrian (șeful de promoție pe țară la Filosofie) și cu mine am fost mari norocoși. Am luat două posturi la licee industriale în București. El la unul masculin, de mecanici auto (la Apărătorii Patriei), iar eu la unul feminin, de textile (în Titan). În primii ani nu am predat nici măcar o singură oră de filosofie. Nici unul, nici altul. Dar despre asta, mai târziu.

În toamna lui 1978 am luat drumul căutării de gazde și, după câteva tranziții pe la prieteni binevoitori, am găsit o garsonieră în Obor. Igrasioasă, plină de gândaci, cu o mobilă deșelată încă din anii 50. În tot acel timp eu eram însărcinată și îmi purtam burta prin câte două tramvaie să ajung la seraliștii mei care lucrau în schimburi. Orele erau așezate minunat: de la 7.3-11.30 dimineața și de la 16.30-18.30 seara. Directorul era un satrap frustrat, colegii – de treabă, elevii – o poezie de oameni, dar care nu aveau în familiile lor alte cărți în afară de Mersul trenurilor și Cartea de telefon. Bani aveam puțini. Salariul era de 1820 de lei pe lună. Nu aveam cum să aduc un copil pe lume în București. M-am dus în orașul meu natal, la părinți, ca să îmi permit luxul să nasc decent. În concediul de maternitate aveam 800 de lei pe lună.

Întrebarea este: cum puteai să îți schimbi soarta?

Mie mi s-a oferit prima șansăⁱⁱ.

Când m-am întors din Hunedoara după cele trei luni și jumătate de concediu, m-au chemat la director. Personajul a ieșit din birou și m-a lăsat cu doi bărbați foarte siguri pe ei, îmbrăcați mult mai bine decât colegii mei. M-au întâmpinat cu un zâmbet rece-albastru-superior.

– Tovarășa Miroiu, luați loc.

Am luat.

– Ați terminat facultatea cu medie mare. Sunteți foarte inteligentă. Sunteți o tânără atrăgătoare, cu farmec. Sunteți cultivată, ați citit mult, știți limbi străine.

Oho, ce complimente primesc în biroul Satrapului!

– Sunteți căsătorită. E foarte bine că sunteți. Aveți un băiețel pe care nu aveți cum să îl aduceți în București. Locuiți în gazdă. Aveți 1.800 pe lună. Soțul la fel. Pe scurt, doamnă, schimbă el apelativul, trăiți mult sub nivelul posibilităților dumneavoastră.

– Nu m-am plâns.

– Depinde doar de dumneavoastră să vă aduceți copilul într-o locuință frumoasă.

De aici vorbeau deja în tandem:

– Pe Calea Victoriei, un apartament făcut după cutremur.

– Și să aveți un salariu de 5.000.

– Fără prime, desigur. Și fără bonusuri.

Cred că aveam o față de neghioabă panicată.

– Hai, doamnă, stăm de vorbă cu o femeie deșteaptă. Ar urma să mai faceți niște studii speciale.

– Cu același salariu pe timpul studiilor.

– Ca să lucrați cu străinii mai speciali. Numai cu străini. Nu vă explicăm decât dacă acceptați.

Mi s-a ridicat sângele la cap.

– Ascultați aici! Dacă voiam să mă fac curvă, mergeam cu poșetuța la Intercontinental pe cont propriu. Voi vreți să mă faceți spioană de alcov, nu-i așa?

Personajele m-au privit crunt, ofensat și tăios, fără replică.

Am ieșit trântind ușa după mine.

Nu i-am mai văzut niciodată, nu a mai revenit nimeni în viața mea cu asemenea oferte sau altele legate de Servicii. Dimpotrivă. Uneori îmi vine să râd. Acum, nu atunci. Iată cum am ratat eu șansa să făuresc capitalismul în România după 1989!

Imagine de Silviu D. Gherman