Teoria şi practica

1974

– Auzi, Norman? Trebuie să te întreb ceva, într-o privinţă mai delicată… Tu cam de câte ori te gândeşti la… ştii tu ce, în interval de, să zicem, o oră? se interesă Tristan.

Norman îşi fixă privirea asupra pantofilor şi îşi făcu de lucru cu şireturile.

• Cam de trei, patru ori, zise, ezitant.
• Şi crezi că e normal? Adică, nu suntem cumva obsedaţi sau ceva în genul?
• Nu ştiu ce să zic…

Părea încurcat şi căzu pe gânduri.

Tristan vroia să ştie cum se descurca tovarăşul lui în aceste condiţii pentru că el era mai mereu într-o stare de semi-erecţie. Norman răspunse cu un oftat:

• Nu prea mă descurc.

Îi vorbi apoi despre faptul că circulau nişte zvonuri în legătură cu o tipă, ceva mai mare, cam de vreo 17 ani, poreclită Holy Mary, de la şcoala de fete, care nu era nici frumoasă, nici deşteaptă, n-avea nici cine ştie ce haz, se prindea mai greu la poante, în schimb se pare că era dispusă să se lase atinsă în locuri intime de novici ca ei. Era roşcată, cu pistrui şi sânii bine conturaţi şi acesta a fost atributul decisiv care l-a convins pe Tristan că e cazul să o abordeze, principiul lui fiind: cu cât mai mari, cu atât mai bine. Dar Norman nu l-a invidiat. Şi-l imagina negociind cu ea pentru fiecare milimetru de piele sau milogindu-se de ea să îl atingă, la rândul ei, în locurile intime; şi-o imaginea pe Mary, care era încă virgină, în pofida mărinimiei de a se lăsa amuşinată şi pipăită,  apărându-şi zonele tabu cu aceeaşi fervoare ca şi aceea cu care el încerca să le asalteze şi pe el întorcându-se acasă într-o stare de jalnică excitaţie, din care era nevoit să se sustragă, apoi, singur…

Norman văzuse un film american legat de un cutremur şi cea mai mare temere a lui era că l-ar putea surprinde unul, în timp ce îşi exploata singur masculinitatea, chit că în Anglia nu sunt cutremure. Dacă era să fie găsit mort aşa? Se temea mai ales de faptul că maică-sa ar fi putut descoperi după decesul lui ce fel de poze dosise în sertarul cu cheie al biroului, cheie pe care o purta mereu cu el, viu fiind. Aşa trebuie că se simţea pesemne un scriitor terorizat de gândul că ar putea muri subit şi îi sunt descoperite ciornele… În ciorne apar tot soiul de lucruri, rateuri estetice, obsesii, prostii, gunoiul unei cărţi nearuncate. Atunci când nu mai putea lupta cu presiunea din carne, se vedea nevoit să lupte cu cea din minte, nu le putea rezolva pe amândouă simultan. De fiecare dată acţiona sub imperiul vinovăţiei, cu inima ţinută strâns în cleştii ororii, ca un adevărat absolvent de şcoală catolică.

Tristan 1974

Întotdeauna faci alegerea greşită. Orice ai alege. Dacă te arăţi căcăcios nu e bine, dacă eşti înfipt şi tupeist se cheamă că eşti un derbedeu, dacă stai în banca ta se consideră că eşti şters şi mediocru, aşadar că n-ai nimic de spus, dacă eşti plin de zel e limpede că eşti tocilar şi premiant şi iarăşi nu e bine.

Dacă te arăţi vulnerabil nu e bine, eşti automat taxat drept penibil şi fătălău, dacă pari insensibil eşti perceput ca un buldog demn de agresat. Bine, se consideră că demn de agresat eşti oricum. Dacă ai un aer indiferent sau distrat imediat e etichetată chestiunea drept aroganţă şi provocare. Mai ales când taci cu încăpăţânare, eşti suspectat de ce-i mai rău. Dar nici să vorbeşti neîntrebat nu e cazul, oricând se găseşte un deştept care să aprecieze că te cam iei în serios. Iar chestiunile astea care se prezintă déjà destul de împuţit în relaţiile cu cei de vârsta ta devin şi mai nesuferite când ai de-a face cu vreun pervers de adult care se simte îndrituit să te educe.

Ce se învaţă în şcoală şi în general care e mesajul cu care te alegi de pe urma educaţiei?

Să fii mereu acelaşi, să fii generos, dar chibzuit, să fii modest, dar să îţi cunoşti valoarea, să fii diplomat şi totodată mereu sincer, precaut şi curajos, nu e clar dacă alternativ sau în acelaşi timp.  Să cazi mereu în picioare şi anume într-un mod graţios. Căderile dizgraţioase nu sunt acceptabile. Să nu îţi pierzi cumpătul, dar să-ţi cântăreşti nimicnicia dimineaţa, la prânz şi seara, să iubeşti cu îndârjire, dar în nici un caz să nu îţi neglijezi propria persoană, să fii onest fără să superi sau să deranjezi pe nimeni, să visezi, dar să fii realist, să nu trişezi, să nu trădezi nimic din ce eşti ca şi cum ai ştii preabine cine eşti dintotdeauna pentru totdeauna, să nu te schimbi, dar să evoluezi, să nu te contrazici, să fii responsabil şi totodată entuziast, să te bucuri de viaţă, să iei totul în serios, să comunici, să spui numai şi numai adevărul, toate aceste imbecilităţi atroce şi preţioase sfaturi contradictorii ne sunt îndesate pe gât cu furtunul, cu pâlnia, cu trompeta, ne sunt bătute în creier cu ciocanul din copilărie şi până în zilele noastre pretutindeni în şcoală, la piaţă, pe scara împuţită a blocului, la televizor, la academie, la biserică, amin.

Norman 2015

Tristan cam avea dreptate. Învăţământul a fost gândit să aservească individul nu să îl servească. Cultura aşijderea. Dacă nu îţi porţi singur de girjă şi o iei razna să zicem nu o să-şi bată nimeni capul să-ţi repare mintea. Şcoala nu are decât un singur ţel: instrumentalizarea individului, transformarea lui într-un ins util comunităţii nicidecum într-un om liber sau autentic. De născut nu ne naştem nici liberi, nici autentici… Sunt lucruri care se câştigă încetul cu încetul. Ori şcoala e un adversar care joacă împotriva ta, trebuie să o ştii, pentru că dacă nu o ştii te-ai ars.

Trebuia să ne apărăm de burghezi…Să nu îi lăsăm să ne trateze de sus. La şcoală purtam uniformă, ceea ce era un avantaj pentru că nu se putea diferenţia între cei ca noi şi cei ai căror părinţi făceau parte dintr-o altă clasă socială. Noi n-aveam mai mult de două perechi de jeansi, două tricouri, două cămăşi şi două pulovere de căciulă. Două, pentru că era necesar ca hainele să fie spălate. Le purtam prin rocadă. Îmi amintesc de puloverul dungat şi multicolor al lui Tristan, de un gust îndoielnic, dar care, după moda de-atunci, era cât se poate de şic. Mai aveam şi ceva haine moştenite de la fraţii noştri mai mari, dar cu care nu ne afişam decât la reuniunile de familie. Copiii burghezi aveau cam de 4 ori mai mulţi bani de buzunar decât noi, başca cei de cinema sau de îngheţată pe care îi primeau suplimentar, în weekend.  Era unul, Andrew Larry, care era campionul de tenis al oraşului la juniori, pe care îl aduceau părinţii la şcoală într-un Aston Martin roşu de ultimă generaţie, mândri de nu îşi mai încăpeau în piele de odraslă… Evident că nu se punea problema ca acest Andrew să îşi trateze colegii ca pe nişte semeni, când el avea, déjà, un nume. Era atât de conştient că era o podoabă de băiat, încât nu se sfia să răspundă la întrebările retorice ale profesorilor, din categoria: ce e omul? care e sensul vieţii?

Ce numeam eu cu Tristan burghezi pe-atunci, erau de fapt familii din clasa de mijloc…

1974

Principiile lui Tristan:

Indiferent ce te întreabă un profesor şi indiferent cât de binevoitor îţi pare, nu răspunde niciodată explicit, ci doar evaziv. Pe scurt evită să te comporţi ca la confesional.

Nu lăsa impresia că ai vorbi serios despre lucrurile care chiar contează pentru tine şi nu te sfii să o faci pe savantul în chestiuni nesemnificative, oamenii lovesc doar în ceea ce pare că iei în serios.

Oricât de urâtă ar fi o tipă, dacă vezi că te place, nu refuza ocazia de a ieşi cu ea şi de a o săruta măcar. Nu se face să insulţi dorinţa unei femele… Şi apoi nu ştii niciodată dacă nu cumva e ultima ta şansă. A doua zi te poţi pomeni paralizat sau mort. Doar un pămpălău sau un neghiob face mofturi în asemenea situaţii.

Fii mărinimos cu cei mai tineri şi mai slabi şi arată-te a ”bad ass” faţă de cei pe care îi adulmeci ca fiind mai duri.

Nu te împrieteni cu un coleg ai cărui părinţi au bani. Se va ivi mai devreme sau mai târziu o situaţie în care el şi tot neamul lui să te umilească.

Nu lăsa să-ţi scape nici o ocazie de a fi centrul atenţiei. Chiar şi faima proastă se pune, ca faimă.

Adulţii sunt întotdeauna dispuşi să te dezarmeze şi să te facă piftie cu sfaturile şi morala lor, nu le lăsa nici măcar iluzia că te-ar cunoaşte.

Evită pe cât poţi să faci promisiuni.  Oamenii care par morali sunt cei care au cele mai bune strategii de a se sustrage răspunderii.

Ghetto fashion week

Norman 2015

Tristan era un tip foarte inteligent şi lucid precoce. Era speriat de suferinţă. Era speriat şi de el însuşi pe undeva. Se temea ca nu cumva să ajungă ori în pielea maică-sii, ori în cea a lui taică-su. Îi adora pe amândoi, dar n-ar fi vrut să semene cu niciunul şi mai ales n-ar fi vrut să le moştenească soarta. Perspectiva de a ajunge să muncească într-o uzină, de-a avea o nevastă minunată, pe care să o înşele, pentru că nu-şi putea domestici scula, îl îngrozeau… Era déjà destul de matur ca să se întrebe dacă nu cumva babacii lui, care erau nişte părinţi atât de buni, erau departe de a fi partenerii ideali în cuplu. Ba chiar îi încolţise gândul că tocmai apariţia copiilor compromite viaţa de cuplu… Eu aveam cu totul alte idei. Pentru că la noi în familie exista mai puţină iubire, poate, dar mai multă sinceritate şi comunicare. La Tristan exista un amestec fatal de iubire şi nefericire, ceea ce e cel mai greu de îndurat.

Tata era cel care făcea legile la noi în casă, el stabilea normele, rigorile, regulile şi pedepsele în caz de încălcare a lor. Mama nu călca niciodată strâmb, se înţelege, dar mie mi se întâmpla destul de des şi ea era dispusă să mă acopere. Iar Bunicu’ se ghida doar după toanele lui. Nu vreau să las să se înţeleagă cumva că tata ar fi fost genul de cap al familiei căruia îi ştiam toţi de frică, vreau să spun că exista şi în casă, ca şi la şcoală, un cod de comportament care se cerea respectat. Spre exemplu trebuia să ne rugăm înainte de masă. Şi să terminăm tot din farfurie. ”Mâncarea nu se aruncă”. Eram sătul de cartofi. În fiecare zi erau cartofi gătiţi într-un mod diferit. Şi uneori se întâmpla să mă doară burta. Aş fi preferat să mă duc la culcare cu stomacul gol, dar nu era chip. Altminteri tata era un tip hâtru căruia, ce-i drept, nu prea îi plăcea să fie contrazis, un mecanic excepţional, foarte solicitat, şi un suporter pătimaş. Mama era infirmieră, însă, de când se declanşase boala soră-mii, stătea acasă şi o supraveghea. Doctorii n-au reuşit să se pună de comun acord în privinţa diagnosticului şi încercau tot soiul de tratamente, care însă nu dădeau roade. Oricum psihiatria nu era pe-atunci în forma ei cea mai glorioasă, azilele erau o oroare; se experimenta mult şi fără scrupule…

S-a nimerit într-o zi ca mama să aibă o cădere, un moment de exasperare, în timpul unei crize de-a surorii mele. Ieşirile ei erau imprevizibile şi, în cadrul fiecărui nou tip de tratament, exista o perioadă de remisie în care părea că devine o adolescentă absolut normală, iar mama îşi făcea iluzii că medicaţia a dat roade, după care, ca din senin, recidiva. Mama îşi făcea astfel de speranţe cu fiecare nou medicament care îi era administrat Georgiei. Ar fi trebuit să o interneze, dar nu o răbda inima. Nu cred că aveam mai mult de 12 ani când s-a întâmplat. Tata era  plecat la slujbă, iar bunicul era retras în camera lui. Sora mea se lovea cu capul de zid şi zbiera de se auzea din stradă, iar tâmpla îi sângera abudent. Mama încerca să o oprească, dar ea se zbătea şi se lovea tot mai rău, iar eu asistam stupefiat la toată scena şi la un moment dat a izbucnit şi mama în hohote de plâns şi a căzut în genunchi. Arăta ca şi cum s-ar ruga, dar părea complet paralizată. Mâinile îi spânzurau în aer într-un gest neputincios privind cum fiică-sa îşi sparge singură capul. Iar eu mă holbam la amândouă, îngrozit. Şi atunci i-au tâşnit printre suspine cuvintele care aveau să mă urmărească toată viaţa şi să clocotească în mine ori de câte ori aveam de-a face cu o situaţie disperată: ”Norman, nu sta ca o momâie, fă ceva!”… Şi am făcut. M-am repezit la soră-mea şi i-am dat o palmă. După care am luat-o în braţe şi am sărutat-o pe fruntea năclăită de sânge şi ea, ca prin minune, s-a potolit.

Cam în acea perioadă, Tristan avea primele atacuri de melancolie. Uneori îl apuca în miezul zilei. Nu spunea nimic, ba chiar se străduia să facă bancuri, dar eu îl vedeam că avea ochii întunecaţi şi îşi rodea unghiile de zor. Umflătura din pantaloni îi devenea tot mai proeminentă şi el se înălţa văzând cu ochii. Era din ce în ce mai slab şi tot mai rebel, începuse să fumeze şi uneori o făcea şi la şcoală, prin closete. Şi îşi schimbase accentul: căpătase în vorbire un tempo de copil răsfăţat. Lungea vocalele şi lăsa ultima silabă a cuvintelor din finalul frazei să se piardă într-un fel de ceaţă. Mă întrebam dacă era conştient de faptul că e o oarecare contradicţie între intenţia lui, lăudabilă, de a deveni a ”bad ass” şi sclifoseala din vorbire, dar cum al doilea cuvânt de pe lista celor agreate era ”humble”, cred că înţeleg care îi erau motivele. Tricourile proprii le purta pe dos şi începuse să îşi meşterească singur hainele căpătate de la frate-su; chiar m-a lăsat paf într-o zi când şi-a făcut apariţia la un picnic de familie îmbrăcat într-o cămaşă violet, nenorocită, din acelea din material elastic cum se făceau la începutul anilor 70, bine găurită cu foarfeca şi prinsă apoi în chingi cu ace de siguranţă. Maică-sa habar n-avea ce purta el pe sub puloverul regulamentar, abia când şi l-a scos a avut bucuria să descopere. Văzându-i ochii injectaţi, Tristan a dat din umeri, nevinovat, şi-a arcuit sprâncenele şăgalnic şi a zis cu tonul acela de copil alintat, aproape în şoaptă, dulce ca o acadea: ”ghetto fashion week!” Nu puteai să te superi pe el.

………………………………………………..

(fragment din romanul „Cutia Neagră”, apărut la Editura Timpul în 2015)