Cristina Chirvasie 
Dintre toate dansurile lumii există unul singur, născut dintr-un amalgam insolit de tente cosmopolite și în care se regăsesc laolaltă, ca într-o ciudată armonie, aproape toate culturile europene atinse de efluviile imigrației secolului XIX. Numele lui este tangoul. Se spune că în artă e bine să privești opera de la depărtare. Raportarea vizuală la aceasta este influențată și, uneori, condiționată, nu neapărat de putința ta estetică de deslușire, ci mai degrabă de distanța de la care retina îi dibuie cheia și devine un bun mesager către comandamentul cerebral. Când e vorba de tango cred că există două tabere din perspectiva cărora poți să-l privești. Una este ceata teoreticienilor, a muzicologilor, deținători de argumente, cealaltă a dansatorilor care, fără explicații raționale, se dezbracă de cuvinte și se aruncă în valurile pasiunii alergând, precum făceam odinioară, copii fiind, la întâlnirea cu marea. Ted Shawn, un revoluționar al artei coregrafice americane moderne, credea că dansul este singura artă în care noi înşine suntem materia din care este realizată. Asta se poate traduce în mai multe cuvinte. Primul este pasiune. Pasiunea care învârte lumea pe degete. Pasiunea care cheamă creația. Pasiunea serioasă care are o legătură clară cu o inteligență culturală spre care ar trebui să tindă omenirea. Al doilea cuvânt este dragoste. Dragostea legată indisolubil de suflet. Dragostea ca substanță primordială a vieții. Dragostea ca armă a răbdării. În fine, un al treilea cuvânt potrivit este adevăr. Adevărul nu are nevoie de demonstrații. Vorba părintelui Micului Prinț, Antoine de Saint-Exupéry, care spunea că acela care poate vedea adevărul nu este altcineva decât sufletul. Dar asta este o altă poveste. Să ne întoarcem la tango.
Suntem la Buenos Aires. Sfârșit de secol XIX. Un oraș tumultos, inundat de imigranți francezi, italieni, germani, spanioli și tot felul de alte nații. De după zidurile suburbiilor argentiniene răzbate o muzică bizară care aduce cu sine și valsul și muzica sclavilor sud-americani și contre dance-ul franțuzesc, toate asezonate cu muzica locală în care și-au găsit un vad ideal pentru a alcătui un alfabet inedit al trupului și sufletului. La mesele de prin barurile ascunse după perdelele groase de fum se aud acordurile tangoului. Un dans experimental cântat la bandoneon, chitară, vioară și la tot felul de alte corzi. Acordeonul este însă preferatul. Dansatorii își repetă neîncetat pașii, ca într-un cantonament al atracției. Plecăm din suburbii și ne mutăm într-un mediu superior. Tinerii mai de soi, publicul tânăr atins de aburul suburbiilor, aduc în vilele lor această dans-manie. A spune că omul este un amestec de putere şi de slăbiciune, de lumină şi de orbire, de micime şi de grandoare, nu înseamnă a-i face proces, ci a-l defini, spunea Diderot. Argentinienii din clasa bună, mai ales politicienii, nu puteau asimila încă tangoul pentru că îl considerau în contradicție cu tradiția și, deci, le leza personalitatea. Anii ’30 au scos economic Argentina din umbră și tangoul și-a putut face intrarea în vilele luxoase ale moraliștilor. De acolo, exportul către continentul european putea începe. Londra, Paris, Roma, Berlin sunt orașe extrem de primitoare, dispunse să-și schimbe moda cu ușurință, apucăturile mondene modificându-se cu o viteză uimitoare. De aici încolo începe vârsta de aur a tangoului. Curt Sachs, un eminent muzicolog german, scria că atunci când tangoul şi-a făcut apariţia în lumea veche în 1910 a declanşat o frenezie a dansului, aproape o manie, care a atacat toate categoriile de vârstă şi toate clasele sociale cu aceeaşi virulenţă… Această nebunie a dansului indica era omului maşinilor… care are tot atâta nevoie de dans ca şi cel primitiv. Şi pentru el dansul înseamnă viaţa la un alt nivel. Dansul, ca poem al mișcării, nu înseamnă numai viață, ci și suflet, fiind chiar limbajul ascuns al acestuia.
Pasiune, dragoste și adevăr. Trei cuvinte, așadar, care converg spre același punct. Sufletul. Și sufletul se leagă de tango. Căci dintre toate dansurile, tangoul poate trece dincolo de privire și ajunge la suflet, încercând să prindă esențialul. Din ce e alcătuit esențialul acesta? Din cele trei cuvinte: pasiune, dragoste și adevăr.
Se spune că privirea poate rata deseori esențialul. Dar când a privi nu există? Atunci muzica sufletului poate deveni vizibilă prin dans. Și avem un exemplu cinematografic impecabil care demonstrează că dansul face muzica vizibilă, palpabilă, într-un fel unic, inegalabil. Ar putea fi denumit unul dintre momentele de grație ale cinematografiei americane, rupt de canoanele hollywoodiene și care are legătură și cu tangoul și cu sufletul și cu pasiunea și cu adevărul și cu dragostea, într-un cuvânt cu viața.
Scent of a Woman (Parfum de femeie), regizat în 1992 de Martin Brest, un cineast modest ca performanță chiar dacă a fost nominalizat la Oscar, ar putea părea la prima vedere un film mediu. Partitura actoricească însă a colonelului Frank Slade, interpretat fără cusur de carismaticul Al Pacino, este unică. Bo Goldman (co-scenarist al unui alt film de referință One Flew Over the Cuckoo’s Nest (Zbor deasupra unui cuib de cuci) care i-a adus un Oscar și un Glob de aur) împreună cu Giovanni Arpino, un scenarist italian fără portofoliu, au izbutit să creeze un personaj alături de care poți trece dincolo de cuvinte și dincolo de ecran. Frank Slade are o croială rafinată, alături de care poți parcurge un traseu psihologic memorabil. Arhicunoscuta scenă a tangoului are mai mulți sâmburi care aduc bun rod, dacă treci de ineditul situației cinematografice pe care poate unii o consideră forțată. Tangoul colonelui orb trebuie privit cu mâna pe pause button sau, mai bine, la ralanti. Așa ai șansa să observi arta lui Pacino care trece dincolo de performanță. Cred că n-ar fi prea mult spus că această scenă este una dintre cele mai sensibile pledoarii cinematografice pentru viață și una dintre cele mai sclipitoare lecții despre asumare și răbdare.
Frank Slade e un personaj care te învață să vorbești cu viața, dar nu oricum, ci ridicându-te în picioare în fața ei. Pentru Al Pacino, rolul colonelui (de fapt, al locotenent colonelului Slade) i-a adus singurul Oscar din întreaga carieră. În comparație cu personajul său din Parfum de femeie, celelalte roluri, multe dintre ele nominalizate și premiate, dar care nu au fost roluri de Oscar, par minore.
Dacă faci o greşeală şi te încurci, continuă să dansezi tango, spune Frank Slade. Un imbold necesar pentru timpurile pe care le trăim și în vâltoarea cărora ne încurcăm deseori. Dansul însă trebuie să continue, cu ochii mari, deschiși, căci acea deschidere a lor, nu este altceva decât nădejdea.
