Rîul care curge spre izvor – Din amintirile mamei

Deşi toată lumea se aştepta să înceapă războiul, cînd aflară vestea că ţara intrase în război,oamenii fură cuprinşi de o mută disperare. Tinerii bărbaţi îşi luau adio de la cei dragi,dispărînd apoi pentru lungi perioade sau uneori, pentru totdeauna.
Georges fusese trimis pe front ca medic, dar înainte de plecare, dorise să oficializeze logodna cu Lenuţa, care se trezi pe nepusă masă, cu verigheta pe deget.
Florica, tocmai anunţase familiei fericita veste că va avea un copil, cînd Titi fu şi el trimis pe front. Înainte de plecare, Titi o îmbrăţişase strîns pe Florica, spunîndu-i:„Să-mi faci o fetiţă blondă cu ochi albaştri pe care să o cheme Rodica!”
Vestea naşterii Rodicăi, Titi o primi în tranşee. Bucuria lui era fără margini, dar nu trecu mult şi un obuz îl răpi pentru totdeauna micuţei, pe care nu avea să o îmbrăţişeze vreodată.
Această nenorocire, care lovise din nou familia, îi făcuse pe toţi cei rămaşi să se strîngă mai mult unii lîngă alţii. Eliza cu fetele se stabiliseră în refugiu la Timişoara, unde se născuse Rodica, unde se stabilise şi Artemiza cu băieţelul ei, Radu şi unde George, venit de pe front cu Virtutea Militară pe piept, pentru activitatea eroică de medic militar în linia întîi, ocupa acum un post de medic la Spitalul Militar din Timişoara.
Lenuţa îşi întîlnise logodnicul cu sentimentul că acum era protejată, că războiul nu va mai avea putere asupra lor, că cineva îi ocrotea pe toţi ai ei.
Adeseori, cînd suna alarma, toţi se repezeau în adăpost, dar Georges îi făcea semn să nu plece, apoi o lua de mînă şi pivind pe geam, el îi arăta pe cer avioanele ce se apropiau recunoscîndu-le după sunetul motorului: „Acestea, spunea el, sunt avioane americane, bombardează gara şi au precizie, nu trebuie să ne temem.” Şi cu adevărat, bombele se vedeau căzînd mai departe de centru, dar zgomotul exploziilor o înfiorau pe Lenuţa şi nu mai voia să privească. Cînd Georges era la spital, cobora şi ea în adăpost,uneori în grabă o înhăţa pe Rodica din pătuţ şi fugea cu ea, dar Florica cu faţa răvăşită i-o smulgea din braţe spunîndu-i patetic:„Lasă-mi-o, ori murim amîndouă, ori trăim amîndouă!”Apoi se strecurau în adăpost, unde întunericul şi sunetele înăbuşite le sugerau întrarea într-un mormînt. Într-una din zile, la sunetul alarmei, Lenuţa, cu o valiză în mînă, întotdeauna pregătită, trecuse printr-o uşă de sticlă. Norocul ei, că tăieturile nu erau grave şi Georges fiind pe aproape, făcuse să nu rămînă nicio urmă a acestui accident.
Cu toate că războiul era în plină desfăşurare, Georges insistă să se căsătorească cu Lenuţa şi căsătoria lor fu stabilită pe 24 august 1944. Pe 23 august, aflară că România a trecut de partea alianţei-SUA, Anglia şi Rusia, aşa că, deoarece acum oraşul Timişoara era bombardat din toate părţile, nemţii că se retrăgeau, aliaţii că îi bombardau pe nemţi şi că era un haos de nedescris, hotărîră ca nunta să se facă la Vinga, în apropiere, unde naşii lor, Amos şi Tamara Beligăr, oameni veseli şi generoşi, aranjară tot ce se cuvine.
Prin urmare, pe 24 august, cu mic cu mare, se urcară în trenul spre Vinga. Între timp, părinţii lui Georges, veniseră şi ei să participe la nuntă.Trenul se urnea cu greu, căci nu se ştia niciodată dacă linia nu era pe undeva distrusă de bombardamente. Cu greu ajunseră aproape de gara Vinga, cînd zgomotul bombardierelor aduse spaima în rîndul călătorilor. Georges, cu experienţa lui de combatant în linia întîi, strigă la toţi să coboare şi să se culce între şine şi să nu facă nicio mişcare. Culcată între şine, lîngă Georges, care o luase de mînă, Lenuţa stătea atît de nemişcată, încît aproape nu mai respira. Avioanele coborau în picaj şi mitraliau toată zona. Gloanţele se loveau de pietriş, împroşcîndu-i pe cei culcaţi pe jos. Georges stătea atît de nemişcat, încît Lenuţei îi trecu prin minte cu groază întrebarea:„Dacă l-au nimerit?”Mişcă mîna pe care Georges i-o ţinea şi încercă să-i pipăie braţul. Georges scoase un sunet de liniştire şi Lenuţei îi mai veni inima la loc. Avioanele se îndepărtară şi toată lumea se ridică în picioare. Nimeni dintre nuntaşi nu fusese rănit.
Lenuţa îşi îmbrăcă rochia de mireasă cu senzaţia unei sfîrşeli cumplite. Rochia, comandată la Arta Modei din Timişoara, era o minunăţie, care pe corpul ei delicat,cădea ca turnată şi îi dădea acel aer de prinţesă pe care toate miresele îl visează. Georges, care era un bărbat extrem de atent, îi comandase un buchet de mireasă cu florile ei preferate, garofiţe albe. În buchet, găsi un bileţel în care îi scria: „Draga mea, te voi îmbrăca în aur şi argint, îţi voi da şi luna de pe cer!” Lenuţa zîmbi, gîndindu-se că lui Georges îi plăcea să glumească în orice moment, era un om vesel..
Slujba din biserică se desfăşura conform ritualului, dar Lenuţa simţea că acuşi-acuşi va leşina. Se aşezară la masă, dar după cîteva pahare de băutură, Georges se simţi cam rău şi se făcu palid, iar Lenuţa tremura din toate încheieturile. Descoperiră în curînd că avea o temperatură de patruzeci de grade, şi Georges, luîndu-şi în serios rolul de doctor în medicină, decretă că Lenuţa avea o criză de malarie şi o îndopă imediat cu chinină. Astfel luă sfîrşit petrecerea de nuntă şi abia după cîteva zile, după ce îşi reveniră, se întoarseră în Timişoara.
Intrînd în dormitorul în care Lenuţa îşi va petrece pimele zile de tînără căsătorită, ea zări pe noptiera de lîngă pat, un coşuleţ plin cu flori, dar care se mişcau ciudat. Plină de uimire, Lenuţa ridică florile şi descoperi în coşuleţ o raţă care se foia liniştită, cu funda ei roşie la gît. Din ce în ce mai uimită, Lenuţa scoase un bileţel din coş, în care citi următoarele cuvinte: „Ai crezut că te voi îmbrăca în aur şi argint? Ai crezut că îţi voi da luna de pe cer? Treci la cratiţă şi fă raţa pe varză!” Lenuţa izbucni în rîs şi înţelese desigur că era tot o glumă de-a lui Georges. De altfel raţa avea să-și petreacă zilele în curticica din spatele casei unde aveau apartamentul închiriat, fără a face vreodată cunoştinţa cu varza.
Timişoara era pe vremea aceea un oraş european cu adevărat. I se spunea „micul Paris” şi nu cum se atribuia eronat, în anul 2015, Bucureştiului. Fusese primul oraş iluminat electric din Europa, iar Bega era canalizată, un fel de Sena a oraşului, pe malurile căreia erau terase pline de verdeaţă şi flori. Se mergea cu tramvaiul pînă la Pădurea Verde, unde timişorenii făceau o adevărată promenadă în zilele călduroase de vară.
Lenuţa şi Georges trăiau cele mai fericite zile din viaţa lor. Războiul se terminase şi deşi aliaţii din urmă, americanii, englezii şi ruşii trădaseră România, lăsînd-o pradă armatelor sovietice şi comunismului, încă nu se simţea jugul care avea să strivească România şi pe români.
Lenuţa trăia ca o mică prinţesă! Îşi făcea haine frumoase la Arta Modei, unde moda de la Paris venea aproape instantaneu. Fiindcă după puţin timp rămăsese însărcinată, Georges îi adusese ajutoare în gospodărie. Menajera, venea o dată pe săptămînă şi-i făcea curăţenie „lună”, iar bucătăreasa, venea de trei ori pe săptămînă şi le gătea. Între timp, Lenuţa îşi mai arăta şi ea talentele moştenite de la Eliza, făcînd nişte cozonaci formidabili, cum nu se preparau în Banat, încît Georges îi spunea în stilul lui caracteristic: „Parcă eşti fată de cofetar!”
Abia trecuse anul şi îl născu pe Ducu aşa cum fusese„ comanda” lui George, care acum susţinea că trebuie să urmeze o fetiţă cu părul negru şi faţa albă, ceeace se şi întîmplă după aproape doi ani. Pe Ducu, îl botezară Radu Virgil, acest ultim nume, în memoria celui mai bun prieten al lui Georges, Virgil Bănulescu, mort în război, fapt ce îl îndurerase mult pe Georges.
Din cînd în cînd, pe Lenuţa o îngrozeau întîmplări legate de ocupaţia sovietică. Ruşii îi opreau pe oameni pe stradă şi sub ameninmţarea armelor le luau ceasurile sau ochelarii de soare. Aceste fapte erau condamnate cu mult umor de celebrul comediant Constantin Tănase, căruia i se pusese în vedere să….tacă, altfel va avea de pătimit, dar ieşise pe scenă cu un ceas enorm atîrnat de gît şi spusese: „Tic-tac, iaca , tac!” Spectatorii se distrară copios, dar Tănase avu de suferit, căci nu trecu mult şi muri în condiţii suspecte.
Într-una din zile, Lenuţa ieşise la plimbare cu sora ei mai mare Artemiza, cînd un rus se apropie de ele şi cu arma în mînă, întinse mîna către ochelarii de soare ai Artemizei spunînd ameninţător: „Davai!” Reacţia Artemizei fu pe măsură, căci îşi puse ochelarii la spate spunîndu-i cu candoarea ei inegalabilă: „Nu ţi-i dau, sunt ai mei!” şi plecă hotărîtă mai departe, tîrînd după ea o Lenuţă înmărmurită de frică şi uimire. Lenuţa stătea încordată, aşteptînd pocnetul pistolului în urmă şi parcă simţind deja glonţul înfigîndu-se în spate. Dar rusul era atît de uimit, că nu reacţionă în niciun fel.
Altădată, Lenuţa plecă cu trenul singură cu Ducu pînă la Bucureşti. Ducu era pe atunci un bebeluş frumos, cu păr ondulat aproape blond şi ochii mari, încă de pe atunci serioşi. În tren, pe bancheta din faţă, era un soldat rus care părea vrăjit de copil. Lenuţa aproape înţepeni de frică atunci cînd rusul întinse mîinile către el şi îl luă în braţe. Aproape leşină la gîndul că rusul îi va lua copilul şi va pleca cu el. Totuşi soldatul nu părea că are intenţii rele. Îl ridica în aer şi rîdea încîntat spunînd doar: „Malicic!” Cînd i-l puse înapoi în braţe, Lenuţa simţi că viaţa îi revine în trup.
Într-o noapte, pe strada lor se auzi un camion greu militar trecînd în mare viteză, dar imediat frînînd brusc. Lenuţa sări din pat, cu toate protestele lui Georges şi pitulîndu-se după perdea, privi curioasă. Din camion, săriră nişte soldaţi ruşi, beţi-morţi, care începură să se certe îngrozitor pe limba lor. Nu trecu mult şi unul din ei scoase arma automată şi dintr-o rafală îl doborî pe celălalt. Apoi, ruşii îl aruncară pe cel mort, ca pe …un sac de cartofi…în camion, care demară cu mult zgomot, pierzîndu-se în noapte. Lenuţei îi bătea inima cu putere şi se întreba cum de aceşti soldaţi se omorau şi între ei?!
Încet-încet, îşi dădură seama că viitorul părea din ce în ce mai întunecat. Mona, fetiţa lor, încă nu împlinise un an, cînd regele fu nevoit să părăsească ţara şi comuniştii se intalară cu tot sistemul lor de teroare şi crime.
Lenuţa şi Georges auzeau din cînd în cînd de oameni politici de valoare duşi prin închisori, tot mai mulţi intelectuali duşi prin lagăre, oameni din toate mediile deportaţi sau cu „domiciliul forţat”, sufereau toţi acei ce îndrăzneau să spună că nu sunt de acord cu aceşti tirani, neisprăviţi, care erau înălţaţi la ranguri înalte din medii sărace, dar oameni care aproape nu ştiau să scrie, care nu puseseră în viaţa lor mîna pe o carte şi care nu ştiau nimic, decît că ei deţin puterea.

***

Foto: Andi Spot