Daniel Cristea-Enache
În 1983, într-o frumoasă zi de toamnă, tatăl meu m-a luat cu el la IDMS Militari. Strînsese, prin economii severe şi o echilibristică financiară de care eu, pe atunci, habar n-aveam, banii trebuitori pentru cumpărarea unei maşini. Erau şaptezeci de mii de lei, salariul lui pe doi ani.
De mult timp, în înghesuiala şi transpiraţia transportului în comun, auzeam replica preferată a celor care îi înghionteau sau striveau pe alţii. – Nene (ori: cucoană), nu-ţi convine, ia-ţi maşină mică! În percepţia directă şi în concepţia mea infantilă, acesta era, trebuia să fie transportul urban sau „preorăşenesc”. Maşini greoaie, scîrţîind din toate încheieturile, şi în care călătorii deveneau un fel de pastă umană, fierbinte, cît pe-aci să dea pe-afară.
Prin contrast, maşina mică era pentru mine, pentru noi, paradisul pe patru roţi. Înghesuială şi acolo uneori, dar cît de plăcută! Ce delicii să fii ascuns printre picioarele celor mari, ca să nu-ţi vadă miliţianul, pe geam, căpşorul excedentar!
Tresăltam de fericire şi ţopăiam ca un ied în drumul cu tata spre IDMS. Deşi a trecut un sfert de veac de atunci, ţin minte ca ieri cît de nerăbădător eram să ajung la locul faptei şi să văd modelele de maşini. Tata îmi spusese deja că trebuie să aşteptăm cinci ani pentru o Dacie. Încercase prin diferitele lui relaţii să comprime cumva acest interval; făcuse memorii; explicase că maşina este pentru un economist în comerţ o necesitate profesională. Zadarnic. Cinci ani, nici mai mult, nici mai puţin. În regimul socialist, principiul este principiu şi vorba-i vorbă.
Săptămîna trecută, mi-am amintit de acest drum iniţiatic către o Dacie socialistă plătită integral, pentru a ne veni după cinci ani. L-am luat şi eu pe fiul meu, avînd – într-o paralelă perfectă – exact vîrsta pe care o avea taică-su cu un sfert de veac în urmă. De aici încolo, însă, numai diferenţe.
Eu n-am mers sîmbătă cu Matei la IDMS, ci la showroom, şi nu la unul, ci la patru. Înainte vreme, era atît de simplu: voiai Dacia, visai Dacia, cumpărai Dacia, obţineai după cîţiva ani Dacia. Acum, este mult mai dificil. Am fost, în ordine, la Toyota, la Mazda, la Fiat şi la Renault. Am sărit peste alte companii fiindcă, după o săptămînă de investigaţii pe internet şi consultări cu specialişti, am ajuns la concluzia că maşina dorită de mine (un hatchback cu cinci uşi, performant urban), la preţul fixat de nevastă, cam pe la firmele acestea o s-o găsim.
În cursă erau patru modele. Au rămas apoi două. Mă suna ba un dealer, ba altul, invitîndu-mă la drive test şi oferindu-mi promoţii deosebite. După încă o săptămînă de analize, comparaţii şi problematizări (ce ne trebuie în fond nouă? ce îmi place de fapt mie?), am luat decizia. Maşina japoneză cumpărată – n-o să-i spun numele, ca să nu pară că fac reclamă mascată – ne va veni în două săptămîni, fiindcă vine, vorba ceea, de departe. Am ales culoarea, am plătit un mic avans şi am făcut un drive test întru totul lămuritor pentru performanţele maşinii şi pentru plăcerea mea de a o conduce.
Duce undeva această paralelă? Între bucuria, euforia familiei mele de acum şi amărăciunea familiei mele de atunci, nici o maşină nu este atît de puternică pentru a străbate milioanele de kilometri, anii lumină.
Tatăl meu a murit în 1987, cu un an înainte ca unica Dacie să fie dată celor care o cumpăraseră; şi cu doi înainte ca regimul comunist, cu grija lui pentru om, pentru familie, pentru întreaga societate, să se ducă pe apa sîmbetei.
septembrie 2008
(fragment din „Cinematograful gol”, Editura Polirom. 2011)
